Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce năravuri și ce oameni mai erau în jurul meu în vremea copilăriei mele, pe cînd alegerea unui loc de muncă, a unei profesii era o chestie la fel de definitivă ca moartea.
Chiar nu-mi aduc aminte de nimeni care să fi fost ceva și, după o vreme, să se fi făcut altceva. Terminai o școală, te angajai și rămîneai acolo pînă la pensie. Continuitatea și stabilitatea erau virtuți. Erai identificat de ceilalți prin ceea ce faci pînă la confuzie. Și mergeau atît de departe cu asta încît și soțiilor li se spunea doamna inginer, doamna colonel.
Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la copilăria mea, îmi vin în minte toate meseriile pe care mi-am dorit să le fac. Am vrut să fiu balerină și Nadia Comăneci (am luat lecții de balet și am făcut gimnastică), zoolog (citeam Familia mea și alte animale a lui Gerald Durrell), doctoriță (am învățat denumirile latinești ale tuturor oaselor și am ajuns la olimpiada de biologie pînă la faza pe județ). Ar fi de adăugat că nu orice fel de doctor, ci musai d-ăla care face autopsii), pictoriță (ani de zile am mers la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei), creator de modă (aici mă gîndeam să-mi valorific talentul la desen), actriță (am făcut cursuri la Școala Populară de Artă) și jurnalistă (asta s-a întîmplat imediat după revoluție în vremea cînd stăteam la coadă să cumpăr ziare). Îmi imaginam chiar că aș putea face mai multe în același timp.
Ai mei nu m-au descurajat fățiș niciodată, însă, firi pragmatice, m-au manipulat cu dibăcie să dau la liceul pedagogic. „E singurul liceu care pregătește intelectuali”, mi-au zis. „Ce te faci dacă nu iei la facultate?” M-a ajutat asta? Cu siguranță, da. La 18 ani știam foarte clar ce nu voiam să fiu. Nu voiam să educ copiii altora. Nu mă vedeam făcînd asta toată viața. Am știut că trebuia să fac altceva, ceva ales de mine. Alesesem deja să dau la Drept, în București. Norocul meu că nu mă pricepeam la statistici. Patruzeci pe loc? Ce mare lucru? Trebuie doar să fie treizeci și nouă mai proști ca mine. Am intrat.
Aveam deja în cap să mă fac avocat. Pe atunci, cel mai greu lucru era să intri în avocatură. Am fost ultima generație care a prins repartițiile. Singura condiție pentru a fi judecător era să te prezinți. Nu m-am dus. Îmi găsisem maestru. În plus, dacă e să fiu complet onestă, mi-era teamă de perspectiva de a condamna oameni. Dacă aș fi dat o soluție greșită, n-aș fi putut dormi noaptea. Pe atunci nu mă gîndeam că apelul și recursul există pentru îndreptarea hotărîrilor. Îmi imaginam că, în avocatură, greșelile sînt permise, că pot fi corectate, că ceea ce fac eu nu este „ireparabil”. Habar n-aveam ce înseamnă un client nemulțumit. Cînd am depus jurămîntul la primirea în profesie, gîndeam simplist că a fi avocat înseamnă și să ai zile proaste, dosare pierdute, că dreptatea nu este întotdeauna de partea clientului tău, dar dacă ai făcut tot ce ți-a stat în putință, poți dormi liniștit.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea facultății, am aflat că foștii mei colegi care au ales magistratura s-au pensionat deja. M-am bucurat pentru ei, dar n-am putut să nu simt că e o irosire. Să alegi statutul de pensionar cît încă te duce capul și exact cînd ai acumulat experiența de viață și profesională care ți-ar permite să dai cele mai bune soluții mi se pare greu de înțeles.
Pe cartea mea de vizită scrie advocat. Nu e nici o greșeală. Cînd am intrat în profesie și i-am văzut pe avocații bătrîni trecînd prin Sala pașilor pierduți, am avut o revelație liniștitoare: asta nu e o meserie din care să te pensionezi. E ceva ce faci toată viața, din vocație. Am simțit nevoia să-mi creez o etimologie proprie pentru cuvîntul care desemnează profesia mea pentru că mi s-a părut că a-vocat sună mai degrabă a fără vocație.
Pentru mine, avocatura a fost întotdeauna mai mult decît un mod de a cîștiga bani. A contat enorm libertatea de a nu avea șef, de a gîndi singură, de a-mi alege clienții cu care ajung să mă identific și cauzele care devin și ale mele. Nu mai zic că regăsesc în ea cîteva dintre meseriile pe care voiam să le practic copil fiind. Bunăoară scriitor și actor. Scriu pledoariile și apoi le susțin. Un fel de stand-up cu miză. Sau dascăl. Pentru că deși la optsprezece ani nu voiam să educ copiii altora, azi încerc să explic fiecărui client că a consulta un avocat înainte de a face o prostie e mai ieftin decît a angaja un avocat pentru un proces și că o înțelegere strîmbă e mai bună decît o sentință dreaptă.
Desigur că avocatura vine la pachet și cu soluții proaste în cauze în care tu ești convins că clientul tău are dreptate. A trebuit să învăț cum să fac trec mai ușor peste astfel de dezamăgiri: îmi dedic timp pentru pasiuni descoperite în ultimii ani, scrisul, făcutul de noduri și gătitul. Sînt și eu om, caut satisfacții imediate.
Deși nu e ca-n filme decît uneori, încă îmi place ce fac pentru bucuria pe care ți-o oferă momentele cînd dreptatea ta și a clientului tău triumfă. La urma urmelor, pentru așa ceva pierzi nopțile. Am avut un dosar cu care am ajuns la Înalta Curte, în recurs. E singura instanță la care hotărîrile chiar se dau în ședință publică. După ședință, vine un magistrat cu condicuța și citește pronunțările. Îmi amintesc cum clientul m-a luat de mînă și m-a ținut strîns și cum ne-au dat lacrimile amîndurora cînd a fost citită soluția noastră, favorabilă. După douăzeci de ani, sînt încă avocatul lui, mă consultă în orice problemă.
Uitîndu-mă în jurul meu, sînt conștientă că lumea e alta decît în copilăria mea. Schimbarea ocupației și a locului de muncă au devenit lucruri foarte obișnuite. Să rămîi prea mult într-un loc înseamnă plafonare. Puțini își mai bat capul să-și găsească vocația și cei mai mulți se poartă de parcă vocația urmează să-i descopere pe ei. Sînt însă sigură că, pînă la urmă, îi va găsi, măcar pe unii.
În sfîrșit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și încă sănt și eu în lumea asta un advocat și, dac-ar fi s-o iau de la capăt, tot advocat m-aș face.
Laura Cosma este avocat din 1995. De cîțiva ani cochetează cu literatura. I-au apărut povestiri în Revista de povestiri, LiterNautica, LiterNet, Literomania, Cod de poveste.
Credit foto: Wikimedia Commons
