Arta flirtului în Imperiul Otoman

La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman era deja o putere în declin, dar una pe care europenii încă o tratau cu maximă prudență. Era, pentru ei, partea de Orient pe care o cunoșteau – sau cel puțin credeau că o cunosc – cel mai bine. Diplomații și călătorii care se aventuraseră în profunzimile Imperiului Otoman, rareori din motive romantice, sînt generoși în descrieri și în relatări ale cutumelor otomane la care li se permite să aibă acces. O fac, desigur, în propria grilă culturală, potrivit propriilor înclinații intelectuale și, mai ales, încercînd să răspundă așteptărilor „exotice” ale cititorilor lor. Printre acești călători, femeile sînt foarte puține, iar dintre femeile europene care ajung să călătorească în Imperiul Otoman, cele ale căror impresii scrise trec dincolo de banalitatea clișeelor vehiculate în societatea occidentală sînt încă și mai puține. De aceea, o autoare ca Lady Mary Wortley Montagu, care scrie L’Islam au péril des femmes. Une anglaise en Turquie au XVIIIe siècle (prefață, traducere și note de Pierre Chuvin și Anne-Marie Moulin, Paris, ed. Maspero, 1991), aristocrată, poetă și pionieră a vaccinării împotriva variolei, e mai degrabă o pasăre rară.

În 1716, alături de soțul ei, noul ambasador al Imperiului Britanic la Constantinopol, Lady Mary străbate Europa și Balcanii pustiiți de cel mai recent război între austrieci și otomani pentru a ajunge, în cele din urmă, în capitala Imperiului Otoman, unde va rămîne doi ani. Pentru o aristocrată britanică crescută în puf, fie și numai această călătorie, făcută în condițiile de confort ale epocii, e o mare aventură. Lady Mary e, însă, un spirit temerar și îndrăzneț, o autodidactă al cărei intelect e mereu în căutare de noi stimulente. Îmbrăcată în haine orientale, cu „pantaloni foarte bufanți care cad pînă la călcîie și ascund picioarele”, „o cămașă dintr-o frumoasă mătase albă, cu broderii”, caftan „din aceeași stofă cu pantalonii” și „o bonetă numită talpok”, învăluită astfel în anonimatul veșmintelor musulmane, ea nu se sfiește să exploreze străzile și piețele Stambulului, să meargă la hamam și chiar să se lanseze în savante explorări ale liricii erotice otomane. Tot ce descoperă le împărtășește celor de acasă, în majoritate tot femei – sora, prietenele – în lungi scrisori care stau mărturie pentru talentul său literar.

Scrisorile Lady-ei Mary le descriu prietenilor din Londra lucrurile pe care ei își doresc cel mai mult să le afle despre lumea stranie și îndepărtată care e, pentru un londonez din secolul al XVIII-lea, Imperiul Otoman: moravuri, modă vestimentară, obiceiuri culinare și, deloc în ultimul rînd, poezie, în special poezie de dragoste. În avalanșa de rafinamente și subtilități specifice societății otomane, Lady Mary e fascinată în mod deosebit de arta flirtului. Bărbații otomani își cinstesc alesele, nu doar cu giuvaeruri scumpe, ci și cu lungi poeme de dragoste pe care le compun ei înșiși, respectînd o tehnica elaborată, cu care sînt familiarizați. Poezia pe care ambasadoarea i-o trimite spre exemplificare poetului Alexander Pope e compusă de însuși Ibrahim-pașa, favoritul sultanului, pentru fiica acestuia din urmă, pe care speră să o poată lua de soție. Aristocratele londoneze au însă curiozități mai înaripate decît poeții. Una dintre ele îi cere chiar să-i cumpere o sclavă grecoaică, iar atunci când Lady Mary îi declară că îi e cu neputință să-i îndeplinească cererea, o trimite să-i procure măcar una dintre faimoasele mâna. Ce era o mâna (din arăbescul ma’na = „sens, iluzie”)? Era un mesaj de dragoste, transmis prin intermediul unor obiecte simbolice: o perlă, o cuișoară, o boabă de strugure, o boabă de piper alcătuiau împreună un mesaj pasional, codat în simbolistica obiectelor, pe care primitorul știa dinainte cum să îl descifreze. Era, în principiu, un mesaj secret, dar un secret al lui Polichinelle, din moment ce atît de multe cupluri de îndrăgostiți schimbau între ele astfel de mesaje și însăși Lady Mary reușește să obțină un adevărat „dicționar” al simbolurilor utilizate. Conștiincioasă, îl transcrie pentru uzul și lămurirea Lady-ei X., misterioasa sa protectoare din înalta aristocrație londoneză: perlă = „o, cea mai frumoasă dintre fete”; cuișoară = „îndură-te de dragostea mea”; hîrtie = „tînjesc în fiecare clipă”; o pară = „dă-mi o speranță; săpun = „sînt bolnav de dragoste; cărbune – “dacă ți-aș putea dărui viața mea!”; chibrit = „ard, ard, flacăra mea arde”; scorțișoară = „bunurile mele îți aparțin”; strugure = „ochii mei”; fir de aur = „nu-ți întoarce fața”; piper = „trimite-mi un răspuns“. Lista obiectelor simbolice era, firește, mult mai lungă și-i oferea îndrăgostitului posibilitatea a numeroase combinații reprezentînd, în ultimă instanță, adevărate compoziții lirice. „Biletul” era livrat într-o punguță a cărei eleganță depindea de veniturile expeditorului. Lady Mary o numește, simplu, „scrisoare de dragoste în turcă” și i-o trimite Lady-ei X. împreună cu instrucțiunile de citire: obiectele se extrag pe rînd din pungă, iar mesajul se recompune din semnificațiile fiecărui obiect, în ordinea în care au fost introduse de expeditor. E, în esență, un joc al pasiunii și seducției, bazat pe sonoritățile cuvintelor în limba de origine. Pentru occidentali, el evocă șaradele, foarte gustate în epoca Lady-ei Mary ca joc de societate.

Nu doar Lady Mary și prietenele ei sînt entuziasmate de mâna, mai mulți alți călători occidentali descriu acest obicei, iar francezul Aubry de la Mottraye oferă o listă chiar mai lungă de obiecte simbolice folosite de otomani pentru a transmite mesaje de dragoste. Printre ele se regăsesc nu doar narcisele, trandafirii, perlele și piperul, ci și... mătura și varul, obiecte greu de înghesuit, totuși, într-o punguță frumos ornamentată. Mai tîrziu, către sfîrșitul istoriei Imperiului Otoman, acest limbaj cifrat nu mai e folosit decît între femei, ca marcă distinctivă a eroticii lesbiene, însă în secolul al XVIII-lea, la vremea la care Lady Mary îi trimite Lady-ei X. o astfel de punguță, sigilată bine într-o cutie, prin intermediul căpitanului vasului Smyrniote, mâna e practicată pe scară largă în întreaga societate otomană.

În zilele noastre, principiul de bază al mâna a fost preluat de creatorii jocului de succes Love Letter, care poate fi cumpărat de la orice librărie și are inclusiv o ediție în limba română. Prea puțini dintre cei care îl joacă astăzi îi cunosc însă adevăratele rădăcini culturale.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Istoria orbilor. România în război, 1940-1945, semnată împreună cu Șerban-Liviu Pavelescu, Editura Humanitas, 2025.