Și băieții plîng cîteodată – iată o realitate pe care bine-cunoscuta piesă a trupei Holograf ne-o aduce în atenție. Un adevăr, de altfel, banal prin conținutul său, dar care este revelator prin expresia sa, căci subliniază caracterul excepțional al acestei situații: bărbații, în general, nu plîng și ne-am aștepta să nu o facă. Dacă se întîmplă totuși să plîngă, ei o fac, după cum același cîntec ne spune, „cînd nu-i vede nimenea”, pentru a evita să pară vulnerabili în ochii celorlalți. Și băieții plîng cîteodată este formula cuiva care, deși caută să aline (pe un altul sau chiar pe sine), e totuși conștient de slăbiciunea bărbatului care plînge, de incongruența dintre ceea ce el este și ce ar trebui să fie. Și băieții plîng cîteodată redă, în cele din urmă, într-o formă concentrată, concepția tradițională cu privire la masculinitate, larg răspîndită astăzi, care dezavuează intensitatea afectivă și libera manifestare a acesteia, precum și, bineînțeles, lacrimile. E vorba de acea masculinitate cu care toți sîntem, măcar într-o oarecare măsură, familiari și care pune mare preț pe stăpînirea afectelor, pe curaj, hotărîre și anduranță. Că masculinitatea ar consta în aceste trăsături, iar nu în altele, este astăzi, în ochii multora, un fapt cît se poate de firesc. Dar au stat lucrurile așa dintotdeauna?
Privind către lumea greacă, ne-am aștepta poate să găsim aceleași trăsături, împinse la cote paroxistice chiar, la eroii homerici, ale căror fapte mărețe și pline de curaj ne mai suscită și astăzi interesul, după cum ne-o arată, cel mai recent, industria cinematografică. Și găsim, într-adevăr, mult curaj și multă anduranță la acești bărbați grozavi, împreună cu o neclintită hotărîre de a merge pînă la capăt în întreprinderile lor, fie pentru a obține izbînda, fie pentru a muri încercînd, dar încununați de glorie. Această atitudine față de moarte, care este emblematică pentru eroii homerici, își găsește expresia paradigmatică în cuvintele pe care Hector le rostește atunci cînd înțelege că înfruntarea sa cu Ahile îi va aduce sfîrșitul: „Dar eu măcar să nu pier făr’ de rîvnă și slavă în luptă, / Ci fapte mari împlinind, ca s-audă și cei ce veni-vor!” (Iliada, XXII, 304-305, Humanitas, trad. Dan Slușanschi).
Eroii homerici nu ar fi ei înșiși, totuși, fără înflăcărarea lor, fără marea lor intensitate afectivă, fără emotivitatea lor. În această privință, ei nu corespund actualei înțelegeri dominante cu privire la masculinitate. Nu corespund, în primul rînd, prin ferocitatea lor, prin cruzimea de care dau uneori dovadă și față de care, din fericire, lumea noastră este tot mai lipsită de toleranță. Ne amintim, de pildă, momentul în care Ulise, întors în Itaca, ucide cu bestialitate pețitorii și spînzură slujnicele necredincioase sau momentul în care Ahile leagă trupul mort al lui Hector de carul său și-l tîrăște neîncetat prin colb, lucru care, ne spune Homer, stîrnește chiar și mila zeilor. Există, totuși, și o altă privință în care eroii homerici deviază de la dezideratele contemporane ale masculinității, una poate mai surprinzătoare, dar și mai grăitoare pentru situația noastră, iar aceasta este cea pe care Matteo Nucci o reliefează în cartea sa sugestiv intitulată Lacrimile eroilor (Spandugino, trad. Vlad Russo). Este vorba despre faptul că acești bărbați ieșiți din comun care sînt eroii homerici întrețin o cu totul altă relație cu lacrimile decît cea care li se pretinde bărbaților din ziua de azi și pe care, la rîndul lor, aceștia din urmă au învățat să o pretindă de la ei înșiși: nu numai că eroii nu se rușinează să plîngă, ci ei plîng adesea și plîng pe săturate, de multe ori împreună cu alți camarazi și în văzul tuturor. Toți eroii homerici plîng. Plîng de furie, plîng cuprinși de nostalgie, plîng la moartea camarazilor lor, tăvălindu-se prin colb și smulgîndu-și părul. Varsă „lacrimi fierbinți”, șiroaie. Plînge Odiseu pe insula nimfei Calipso, cu ochii ațintiți în zare, căutînd Itaca; plînge cînd Circe îi dezvăluie că mult așteptata lui întoarcere acasă e condiționată de o prealabilă coborîre în Hades; plînge la regăsirea cu fiul său, Telemah, și în multe alte situații. Și plînge și Ahile, nedreptățit de Agamemnon sau groaznic îndurerat de moartea prietenului său Patrocle. Plînge și Priam moartea celui mai bun fiu al său, Hector, singur sau chiar împreună cu cel care l-a răpus în luptă, Ahile. Și la fel plîng și Menelau, Telemah și Nestor.
Chiar dacă plîng adesea, eroii homerici nu sînt niște plîngăcioși, căci nu plîng nici oricînd, nici oricum. Nu plîng oricînd, fiindcă nu plîng în fața pericolelor sau a grelelor încercări la care sînt supuși. Eroii înțeleg foarte bine cînd își pot permite și cînd nu-și pot permite să fie vulnerabili, iar această înțelegere se vede la lucru, poate cel mai bine, în celebrul îndemn pe care Odiseu i-l adresează inimii sale atunci cînd e martor la dezmățul ce are loc în palatul său: „Răbdă, tu, inima mea! Ai avut și mai soartă de cîine […]” (Odysseia, XX, 18, Humanitas, trad. Dan Slușanschi). Eroii homerici, însă, nici nu plîng oricum, ci, după cum adesea remarcă Homer, plîng ca să se sature de plîns, adică atît cît este necesar pentru a-și regla temperatura afectivă. Plînsul eroilor are eminamente un rol terapeutic, fiind orientat către stingerea marilor tristeți sau a marilor mînii pe care aceștia le resimt. El nu este expresia slăbiciunii, ci a impresionantei lor vitalități care, în momentele de maximă încordare, se revarsă afară pe calea lacrimilor. Este modalitatea eroilor de a se recompune, de a restabili măsura, de a readuce în limitele interiorității lor ceea ce, pentru un răstimp, le-a depășit.
Ce s-a întîmplat, de-a lungul istoriei, cu obișnuința bărbaților grozavi de a plînge pe săturate, adesea în văzul tuturor? Ea a devenit una rușinoasă, iar acest lucru i se datorează, într-o anumită măsură, lui Platon. În cea de-a doua și cea de-a treia carte a Republicii, unde discută felul în care ar trebui educați paznicii cetății pe care o clădește cu gîndul, Platon se apleacă asupra epopeilor homerice care, în perioada aceea, reprezentau un soi de enciclopedie a grecilor și principalul lor reper paideic. Pentru buna creștere a paznicilor acestei cetăți, care trebuie să devină curajoși și cumpătați, Platon consideră necesară epurarea pasajelor în care eroii sînt înfățișați suferind și plîngînd, pasaje care, dacă ar fi păstrate, i-ar putea face pe tineri „mai emotivi și mai slabi de înger decît se cade” (Republica, 387c, Humanitas, trad. Andrei Cornea). Dacă tinerii ar asculta cu seriozitate poveștile despre „bocetele și jelaniile oamenilor de renume” (387d), în loc să rîdă de ele ca de ceva nepotrivit, ar putea ajunge să nu se mai socotească „nedemn[i] de asemenea emoții” (388d) și să nu mai încerce să le țină piept atunci cînd se ivesc. Pentru Platon, oamenii de ispravă nu depind decît de ei înșiși pentru a trăi bine, fiind prea puțin tulburați și schimbați de ceea ce se întîmplă în afară lor. De aceea, conchide el, „cu dreptate […] am alunga din cetate tînguirile bărbaților străluciți” (387e). La aproape două milenii și jumătate distanță, încă nu le-am primit pe deplin înapoi.
Alexandru Militaru este doctorand în filosofia tehnologiei la Facultatea de Filosofie a Universității din București și inginer software.
Credit foto: Wikimedia Commons
