După 2010, în SUA și, prin extensie, în spațiul anglofon, curente intelectuale și mișcări sociale progresiste reprezentînd interesele mai multor grupuri sociale marginalizate cu accent pe minoritățile de gen și etnice/rasiale au intrat în mainstream. Netflix, de exemplu, a devenit ceea ce puțini dintre adepții Centrului pentru Studii Culturale de la Birmingham și-ar fi imaginat în anii ’80: paritate de gen, răsturnare de ierarhii rasiale și de gen, intersecționalitate, tot ce vrei și ce nu vrei. Măcar cantitativ, diversitatea este acolo. În mod nesurprinzător, contrareacția nu a întîrziat să apară. Figuri precum Andrew Tate și Nicholas Fuentes nu sînt decît cele mai vizibile și extreme întruchipări ale unei tentative mai largi de a proteja statu quo-ul social ce pune masculinitatea europoidă heterosexuală și cisgender în topul ierarhiei sociale. Insist asupra faptului că această contrareacție era de așteptat întrucît de-a lungul istoriei orice puseu progresist major a fost succedat de un răspuns care a mai moderat succesele puseului inițial. Se ridică însă următoarea întrebare: cum este situația actuală diferită de cele de dinainte? În cele ce urmează, îmi propun să evidențiez cîteva particularități fără pretenția de a oferi o prezentare exhaustivă.
În primul rînd, față de anii ’50 care succed primului val feminist și creșterii accesului femeilor la viața economică și politică în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, ca să facem referire la altă perioadă de reajustare a patriarhatului, situația economică nu mai susține supremația masculinității. Dacă într-o economie fordistă cu o puternică componentă socială, puterea simbolică a bărbatului era fundamentată pe o putere economică suficient de mare astfel încît să creeze dependență economică (un salariu întreținea o familie întreagă), demantelarea graduală a modului de producție (iertați-mi marxismul) fordist a subminat puterea economică a bărbatului. Deschiderea cîmpului muncii pentru grupuri sociale care fuseseră formal sau informal excluse dintr-o serie de profesii, coroborată cu globalizarea, automatizarea și cultura muncii în regim de liber profesionist, a șubrezit puterea economică a bărbatului, în timp ce femeile și alte minorități au devenit mai independente financiar (deși trebuie subliniat că, global, cu toții erau mai săraci). Evident, nici puterea simbolică nu putea rămîne neafectată. Dacă, din inerție culturală, bărbatul a rămas capul familiei, înrăutățirea graduală a situației economice culminînd cu criza financiară din 2008 a bătut ultimul cui în coșciugul supremației economice a bărbatului. Chiar dacă inegalitățile economice între bărbați și femei sînt în continuare o realitate, bărbatul de azi nu e mai înstărit, ci doar mai puțin sărac decît femeile și, poate mai important, incapabil să ofere confortul material și siguranța economică pe care bunicii le puteau promite.
În acest context al pauperității masculine, soluția este dubios de contraintuitivă. În loc de solidarizare și reformă pentru a genera o economie mai justă pentru toți cei angrenați în ea, bărbații se încăpățînează să confirme teoriile postmarxiste psihanalitice despre ideologie și rămîn blocați într-o repetiție compulsivă a unui individualism rapace care nu face decît să agraveze condițiile economice care îi fac pe ei săraci. Altfel spus, în loc de sindicalizare, vedem abonamente cumpărate la tot soiul de așa-zise academii online de făcut BANI REPEDE, un apetit crescut pentru jocurile de noroc și o fetișizare a soluțiilor tehnologice de îmbogățire – spre exemplu, tranzacțiile cu criptomonede.
Care este alternativa, cine ar trebuie să ofere o perspectiva culturală diferită acestor bărbați emasculați economic precum Ilie Moromete după tăierea nucului? În mod normal, feminismul, numai că feminismul nu mai este ce-a fost. Iertați-mi de data aceasta post-marxismul, dar este dezamăgitor cum o mișcare intelectuală și politică ce canibalizează de peste un secol orice alternativă de emancipare socială a femeilor și a minorităților de gen promițînd la schimb și mai multă inclusivitate și lărgire de perspectivă a ajuns să se autoparodieze, înlocuind coerența și consecvența cu (i)logica curatoriatului algoritmic de rețea de socializare. Valul III care se părea că împămîntenise studiile de gen ca fundament teoretic pentru un activism care avea un discurs critic bine închegat despre maniera în care patriarhatul disciplinează și oprimă toate genurile, inclusiv pe bărbații europoizi heterosexuali și cisgender, s-a pierdut printre #girlboss și #notallmen. Este cu atît mai trist cu cît există foarte multe persoane dedicate feminismului atît ca teorie, cît și ca practică ce încearcă să urmeze o cale coerentă fundamentată pe o etică non-disciplinară, de aceste demersuri sînt pierdute într-un ecosistem informațional ghidat de economia atenției unde a țipa mai tare te face mai vizibil/ă/x decît a avea noimă. Or, dacă ești bărbat astăzi și vrei să ieși din matricea manosferei care te învață că you have got to hustle, e posibil să dai de misandrie, care evident nu există.
Aș vrea să închei cu o idee de-ale lui Karl Marx din „Ideologia germană”. Într-un moment de autoreflexivitate, după ce ne explică ce mișto va fi dictatura proletariatului, Marx polemizează cu sine și se întreabă: de unde vom avea garanția că proletarii nu vor reproduce aceeași violență și oprimare precum burghezia? Tot Marx ne asigură că niciodată o clasă socială care a cunoscut oprimarea nu va reproduce violența la care a fost supusă.
Andrei Moran Nae este cercetător și lector de ludologie și literatură de expresie engleză la Universitatea din București și Echo School of Technology, Digital Arts and Video Games în parteneriat cu Abertay University.
Credit foto: Wikimedia Commons
