Acum cîțiva ani, în două numere consecutive din Arheologia Moldovei (XLII/2019 și XLIII/2020) au fost publicate cele două părți ale unui studiu extins în care îmi exprimam obiecțiile la teoriile și etimologiile tradiționale privitoare la termenul boier și la instituția boieriei. După acele obiecții veneam cu o lungă serie de argumente, mai ales lingvistice și istorice, din analiza cărora rezulta că apariția boieriei primare nu a fost legată de „proto-bulgari” (cum încă se indică în tratate și dicționare), ci de prezența unor elite dirigente vechi germanice foarte active în zona carpato-danubiană. Era chiar zona în care, pe parcursul secolelor V-VII, s-a petrecut și trecerea de la latina provincială la est-romanica timpurie. Am ținut cont de faptul că, în perioada avută în vedere, în teritorii ale fostelor provincii Dacia Antiqua și Pannonia, „străromânii” (cum îi numea Sextil Pușcariu) s-au aflat în contact nu doar cu germanici precum gepizii, goții și longobarzii, ci și cu strămoși ai albanezilor. Articolul pe care îl public acum, ca răspuns la o onorantă invitație primită din partea revistei Dilema, reflectă în mod direct ultimul subcapitol („Considerații finale”) din susmenționatul studiu.
Voi face mai întîi o comparație, care se dorește a fi mai mult decît o speculativă figură de stil: așa cum un obiect descoperit de arheologi, într-un anumit strat al unui sit, implică o anumită poziționare cronologică și trimite la un context cultural și socio-politic particular, tot așa un cuvînt vechi păstrat într-o limbă oarecare poate deschide o fereastră spre un anumit stadiu din evoluția acelei limbi și, implicit, din istoria vorbitorilor ei. În ce privește contextul implicat de un termen precum rom. boier, merită evidențiată legătura – sau chiar continuitatea – dintre „proto-boierii” timpuriu-medievali din Europa central-sud-estică și unii hospites germanici, care nu doar au tulburat, ci au și restructurat Imperiul Roman în faza lui finală. Ar fi de luat în considerație aici datele referitoare la hospitalitas, ca instituție specifică trecerii de la Antichitatea tîrzie la Evul Mediu timpuriu, deoarece vechii germanici care au ajuns să controleze, ca „oaspeți”, diverse zone sau vecinătăți ale imperiului (vezi francii în Gallia) nu doar au preluat modelele anumitor instituții romane, ci și-au impus și cutumele proprii. În virtutea acelor cutume, unii dintre acei germanici deveneau „birari”, care aveau menirea de a percepe dări de la comunități „biruite”. Cele mai multe dintre argumentele expuse în studiul menționat mai sus demonstrează că procesul prin care s-a ajuns la boierul român medieval a mers dinspre „cetaș” (= membru într-o Gefolgschaft condusă de o căpetenie războinică, după model germanic), spre „posadnic” (= rezident cu funcții de vameș, sau de birar, în cadrul unui sistem tributal). În final, adică în faza primelor consemnări documentare (o fază în care elita nu mai era de fapt „alogenă”), s-a ajuns la bojeronatus, adică la acel officium care implica funcții de jurat, hotarnic și reprezentant al unei puteri centrale, beneficiile respectivului officium fiind de ordin fiscal (mai degrabă decît funciar).
Poate că C. Diculescu (în Cuvîntul înainte la volumul său Die Gepiden, publicat la Leipzig în 1922) a exagerat în a compara contribuția gepizilor la mersul istoric al românilor timpurii cu cea a francilor la facerea Franței medievale. Totuși, învățatul clujean a avut o viziune sigur apropiată de realitate în privința rolului jucat de germanici în tranziția de la tribal la tributal și de acolo la o formă de proto-feudalism. La nivel terminologic, manifestarea particulară a unei astfel de tranziții a fost procesul prin care un termen de tipul vechiului german buwari (cf. germ. Bauer, oland. boer și engl. boor), prin care se autodenumeau țăranii-oșteni germanici „la ei acasă”, a fost preluat de către unii Romani tributarii. Aceștia din urmă au preluat termenul respectiv pentru a-i desemna pe „oaspeții” (sau „federații”) germanici instalați în teritorii carpato-danubiene, în mare parte romanizate. De regulă, deși elitele dirigente reprezentate de războinicii germanici au fost asimilate treptat de autohtoni, ele și-au lăsat amprenta pe structurile socio-politice timpuriu-medievale din teritoriile respective.
Argumentele lingvistice, istorice, arheologice și etnografice aduse în discuție în cele două părți ale susmenționatului studiu publicat în Arheologia Moldovei impun în primul rînd ideea că trebuie să se renunțe la ideea unei origini în ultimă instanță „turanice” pentru rom. boiar (devenit apoi boier) și pentru cel mai evident corespondent al său, albanezul bujar. De fapt, este vorba, în acest caz, de corespondență între două consistente familii lexicale, în care vedem combinații între o temă de origine germanică și sufixe de origine latină (precum -arius, -issa și -ia). Deci sînt de luat în considerație rom. boiér-boiereásă-boieréște-boieríe-boierí, corespunzînd perfect cu alb. bujár-bujaréshë-bujarísht-bujarí-bujarój. Respectiva corespondență reflectă contacte interetnice dintr-o perioadă care a precedat atît coborîrea slavilor la Dunăre, cît și instalarea ulterioară a bolgarilor turcici ca superstrat impus în mediul sud-dunărean deja masiv slavizat. Ulterior, acel mediu bolgaro-slav avea să fie puternic influențat de Bizanț, mai ales prin creștinare.
Deși procesul de formare a unității identitare românești s-a desfășurat într-o epocă „întunecată”, adică lipsită de documente proprii, în limba română (ca probă supremă!) s-au păstrat destul de multe elemente care reflectă cele mai importante trei stadii ale epocii respective, după cum vom vedea, la modul cel mai concis posibil, imediat mai jos.
În primul rînd trebuie să avem în vedere că, în perioada de după retragerea aureliană din secolul al III-lea (și după căderea în ruină a localităților romane cu caracter urban), Dacia a fost total (re)ruralizată. Ruralizarea respectivă a însemnat nu doar creșterea importanței așezărilor desemnate prin lat. fossatus (devenit fsat, apoi sat în română), ci și revigorarea structurilor rurale devălmașe de sorginte pre-romană, închegate în jurul cîte unei figuri de fondator legendar desemnat prin termenul autohton moș (cf. alb. moshë, „vîrstă”), care a stat la baza unor derivate fundamentale, precum moșie, moștean și moștenire. Aceea a fost și faza în care au început să funcționeze atît autorități teritoriale cu titlurile de domn (< lat. dominus) și jude (< lat. judex), cît și remarcabila instituție desemnată în Evul Mediu românesc prin formula (cu componente exclusiv latine) oamenii buni și bătrîni. Ultimul termen reflecta o evidentă perpetuare a lat. vet(e)ranus, referirea inițială fiind la veterani romani împămînteniți în teritorii cucerite de legiunile romane.
Termeni precum cei de mai sus au rămas funcționali și în stadiul următor (secolele IV-VI), pe parcursul căruia germanicii au impus, în zona carpato-danubiană, titluri și instituții precum cele desemnate prin ban, boier, fară și hînsă (cu derivatul hînsar). Unii dintre termenii respectivi (pe care i-am discutat într-o serie de lucrări precedente) au ajuns să aibă și statut de „balcanisme” printr-o serie de contacte și preluări lexicale de pe parcursul Evului Mediu timpuriu.
Slavii desemnați de greci ca Sklavenoi, în mare măsură mobilizați de avari (în secolele VI-VII), au avut multe tentative de a ajunge la Dunăre (dinspre nord-est sau/și dinspre nord-vest). Dar acei slavi au reușit să treacă fluviul, în masă, abia după ce goții și longobarzii au dispărut de pe scena central-sud-est europeană, iar regatul gepid (de confesiune arian-creștină!) s-a prăbușit după repetatele lovituri primite de la longobarzi și avari, ca și de la Imperiul Roman de Răsărit (pe cale de a deveni Imperiu Bizantin, vorbitor de greacă). Dintre acei sklaveni (de fapt, adevărații proto-bulgari), care aveau să fie denumiți schei în româna medievală, unii au trecut Dunărea și au slavizat cea mai mare parte a teritoriilor sud-dunărene (identitatea romanică fiind păstrată acolo doar de strămoșii aromânilor de azi). Alți slavi timpurii au rămas însă la nord de Dunăre unde au fost treptat asimilați de daco-români (acest proces fiind înfățișat – concis, dar pregnant – de reputatul slavist G. Shevelov). Pe parcursul perioadei de coabitare româno-slavă a intrat din slavă în română o masă întreagă de vocabular slav comun, incluzînd și două titluri neaoș slave, anume staroste (păstrat în daco-română) și celnic (păstrat în aromână), ambele reflectînd o structură socială patriarhal-gentilică. A intrat însă și cneaz, cu varianta chinez (provenit dintr-un vechi împrumut din germanică în slavă – cf. germ. König), alături de voievod, care reprezintă o calchiere slavă după un compus vechi germanic (vezi vechiul german heri-zogo „conducător de oaste”, din care se trage germ. Herzog, „duce”). De amintit aici este că titlul dublu la care rîvneau boierii din Țările Române (în perioada pre-fanariotă) era cel de domn și voievod. Iar în ce îi privește pe acei boieri pămînteni, consider că ei nu se trăgeau din vreo elită sud-slavă impusă la nord de Dunăre (după o idee, greșită, impusă la noi mai ales de P.P. Panaitescu), ci se trăgeau din mai vechii „bani de sat” și „chinezi de vale” locali.
Cu toate dificultățile ridicate de obscuritatea veacurile avute în vedere mai sus, se poate considera că atît româna, cît și limbile popoarelor cu care strămoșii românilor de azi s-au aflat în contact nemijlocit pe parcursul respectivelor veacuri oferă suficient material analizabil în vederea unor concluzii plauzibile. În primul rînd, după cum am argumentat pe larg în studiul publicat în 2019-2020, se cuvin analizate critic opiniile etimologice exprimate (începînd cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea) de diverși învățați, cu privire la rom. boier și la termeni corespondenți din limbile vecine. După cum am insistat acolo, nu mai este de acceptat vechea idee a unei origini „turanice” pentru boier și pentru rudele sale lexicale. Forma originară, ca bază pentru toate acele cuvinte corespondente etimologic, trebuie să fi fost boiar, cuvînt pe care l-am analizat ca format dintr-o temă veche germanică și un sufix de origine latină, anume -arius (ca marcă de îndeletnicire sau de funcție). Acea forma originară a fost însă ulterior „ecranată” de slavonescul boljarin, acesta din urmă nefiind cumva vreun „turanism” preluat mai întîi de către sud-slavi de la bolgarii turcici, adică de la cei prezentați și astăzi în Bulgaria ca „proto-bulgari” (în care caz ar însemna că și francii germanici, care au transformat Gallia în Francia, ar trebui să fie prezentați ca „proto-francezi”). Slavonismul boljarin, care a intrat și în documente medievale din Țările Române, trebuie privit ca o creație popular-etimologică datorată unor cărturari sud-slavi care știau și slavona, și greaca (deci aveau cunoștință și de superlativul grecesc aristos). Consider că boljarin este de văzut ca rezultat dintr-o contaminare între tema veche germanică a lui boiar și un comparativ vechi slav (vezi bulg. bole și rus. bol’še, „mai mare”), la respectiva combinație adăugîndu-se apoi și sufixul „individualizant” vechi slav -in (de găsit în nume precum Pușkin, Potemkin și Putin). Oricum, în daco-română, doar forma boier (de la mai vechiul boiar) a devenit de uz general, inclusiv folcloric, spre deosebire de forme precum boliar și boliarin, de găsit în documente întocmite la noi de pisari cunoscători de limbă slavonă și de scriere chirilică.
În final, pentru că m-am referit mai sus la vecini sud-dunăreni de-ai noștri, voi menționa unele amănunte de găsit într-un valoros volum al lui D. Gămulescu (Influențe românești în limbile slave de sud). De acolo am aflat că, într-un cuprinzător dicționar al limbii „sîrbocroate” (cea devenită între timp „sîrbă și croată”), sînt date variantele bòljar(in), bòjar(in) și bòjer (toate trei fiind „considerate literare”). Iar în susținerea ideii că varianta scr. bòjer are o certă origine românească, Gămulescu menționează că expresia „Živi kao bojer”, folosită de sîrbi și croați, reprezintă de fapt transpunerea literală a expresiei românești „Trăiește ca un boier”. De reținut.
Adrian Poruciuc, specialist în lingvistică istorică, antropologie culturală și studii indo-europene, este profesor emerit al Facultății de Limbi Străine din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
.jpg)
