Ce ne-a dat și ce ne-a luat Orientul?

Într-o lume care e împărțită între „Vestul” și „Restul”, vorba lui Ferguson, e bine să te lași bîntuit de imperii, de puteri cu care ai cochetat, pe care le-ai ratat, care te-au educat cu forța (sau colonizat, sic!) sau care te-au făcut să fii altfel, în masa pretins amorfă a „non-occidentalilor”. Ba chiar ai crede, mai ales în zilele noastre, că e o binecuvîntare să fii estic, acolo unde toate lucrurile ajung mai greu – sperăm că și apocalipsa; Doamne, ajută! Nu e ca și cînd harta s-a împărțit între cei condamnați la progres și cei condamnați la libertate, ca vestici și estici, și nici ca și cînd eticheta de „occidentali” și „orientali” a presupus că istoria a fost purtată de „progresiști” și „conservatori”, de „seculariști” și „spiritualiști”. Dar e drept că, deși ne-a picat greu fisa, faptul că ne-am tras de la Răsărit ne-a asigurat un șarm și un oarecare răsfăț vital. Cînd te aprinzi, ai scuza că ești balcanic, nu resentimentar; și că împarți dreptatea după cum poruncește Dumnezeu, nu după cum le place oamenilor. Cînd ții de ierarhii și ai capul plecat, pe care „sabia nu-l taie”, reactivezi „greaua moștenire” fanariotă, de unde au venit și răsfățuri – „bacșișul”, „tabietul”, „taifasul” –, dar de unde ne-au bîntuit și „lehamitea”, „sictirul”, „mahmureala”, pe scurt, „traiul berechet” și cultul lenei sau arta statului „degeaba”. Apropo de asta, există un flâneur balcanic, pe care nu îl scoți din ale sale, pe care nici tragedia nu-l cîrmește imediat, care se poate zgîi de la gardul casei, o zi întreagă, la „lume”, ca la un spectacol de la care n-ai voie să lipsești și în care mai joci din cînd în cînd; dar și un ticălos oriental, „licheaua”, care își pune intelectul doar în slujba „șmecheriilor” care îi cîștigă timp. „Chefuiala” și „dușmănia” ne-au venit de la Est, care nu e un alt nume decît pentru traiul pasional, convins, dedicat, care te angajează cu toată ființa în iubire și în dezastru, în hazul de necaz și umorul negru; dar și în complexul „marginalului”, un Altul, mereu diferit, dar care dacă ar lua viața de la capăt, ar trăi tot la fel, oriental. Pentru că de la porțile Orientului te alegi cel puțin cu un mod de viață.

Întrebarea corectă nu e ce mai înseamnă pentru noi frontiera unei civilizații, cu cronologiile ei complicate și crizele ei existențiale. Ci ce ne-a dat și ce ne-a luat Orientul?

Pentru cei care cunosc istoria superficial, Orientul ne-a dat proaste maniere: un stil greoi de lucru, o urnire întîrziată în orice reformă și orice schimbare, o administrație putredă și coruptă, care pune birul și nu se dezice de metehnele ei. Ne-a luat, printre altele, zice-se, gustul pentru revoluție. Dar e ciudat cum blestemăm Estul pentru corupție și uităm de fața birocrației iraționale, absurde, pesimiste, care deseori în complicațiile ei ascunde complicități ce i-au dat migrene lui Kafka și nădufuri lui Camus; acea lume a dosarului cu șină care vine de la Vest și pentru care bunul occidental poate muri din proceduri, nu din sentințe.

Pentru cei îndeletniciți cu filosofia, Orientul e locul în care orice gîndire sănătoasă locuiește un timp pentru a-și testa rigoarea între logica inimii și logica rațiunii, pentru a parafraza un pesimist de la Vest, nimeni altul decît Pascal, marele parior al metafizicii creștine. Orientul e o lume care îți dă cu Dumnezeu pe la nas, fără să vrei: nu e musai să fii credincios – dacă ești, un oarecare risc de fanatism există, din prea multă dragoste pentru tradiție –, dar vei fi cel puțin spiritual. Asta și este un bun oriental de altfel, un tip spiritual, nu musai ezoteric, după moda Crailor de Curtea-Veche, dar cît de cît „mitofil”. Iubitor de povești, de călătorii în lumi posibile, ușor cafegiu, mereu atent la ideea de destin, care nu îl lasă să fie ignorant sau să trăiască la întîmplare, orientalul – din accident, și sub chipul bunului român – crede și speră, e disperat și încercat, dar are ceva din apucătura omului care știe că, în ciuda a tot ce e rațional, ceva bun se va întîmpla. Mai pierde pe mîna lui, mai cîștigă pe mîna lui Dumnezeu. E un cavaler al credinței excepțional – importînd aici, aproape supărător și nepermis, formularea lui Kierkegaard; poate fi un ortodox dedicat, ale cărui rădăcini latine i-au altoit gena balcanică și l-au făcut un vecin dezirabil la porțile oricărei țări (în fond, cine a trăit vreodată cu spaima în sîn că „vin românii”?); poate fi un optimist pe care limba slavă nu l-a făcut sclav, dimpotrivă; dar poate fi, după cum scria Noica, și un fel de frate de la Est, care trăiește cu sentimentul omului „neluat în seamă”.

Toți orientalii sînt estici, desigur, dar nu toți esticii sînt orientali; aș îndrăzni să spun că, în ce ne privește, sîngele mioritic ne-a făcut, cum bine spunea Blaga, să ghicim două lumi, ortodox-răsăriteană și occidental-catolică sau protestantă; pentru că întîlnirile lor au fost crîncene, mioriticul s-a făcut mai puțin „oriental”: și, ca orice estic, a „boicotat istoria”, nevrînd să participe la ea cînd toți se aruncau cu capul înainte. Și poate tocmai de aceea, a și întîrziat întotdeauna în a face parte din liga marilor revizioniști.

Cu toate astea, dezvăluiam mai devreme un crez, că Estul și Orientul se topesc în expresia unui prag: frontiera unei lumi care caută mereu să fie primită, descoperită, deslușită. O lume care și-a dus crucea sub etichete – cea mai supărătoare fiindu-i pusă în frunte de Cioran, pentru care Balcanii rămân „un bordel în flăcări” – și care și-a dobîndit toate stereotipurile din capul celorlalți prin diferență: Estul, care nu e Vestul. Nu încă, aș sublinia, și nu degeaba.

Care e Estul care merită definit pentru el însuși? Care e Orientul care stă în picioare și fără contrastul cu Occidentul? La tribunalele bucureștene din prima parte a secolului XX, umblă vorba că s-ar fi auzit o pledoarie a lui Poincaré, care i-a dat food for thoughts lui Mateiu Caragiale: „Ce vreţi? Sîntem aici, la porţile Orientului, où tout est pris à la légère”. Și nu se vedea atunci, dar poate că a fost un noroc. Poate că noul nu a ajuns mai tîrziu în Balcani, ci doar a fost luat în glumă, mai superficial, mai puțin păgubos sau decisiv. Poate că avem păcatele noastre, și iubirea se trăiește și ea mai lejer, reforma se articulează și ea mai relaxat, moartea și doliul se văd și ele mai detașat, altfel cum ar fi putut să se întîlnească la porțile „Orientului” – orice ar însemna asta – Ghilgameș cu spaima de moarte și Săpînța cu poftă de viață veșnică; Divanul persian și Șeherezada; Crima din Orient Express și Miorița? Poate că Orientul e o graniță pe care o mutăm convenabil și arbitrar oriunde vrem să fixăm pragurile exclușilor și uitaților, nefericiților și necăjiților. Pentru cei mulți și grăbiți, Orientul e ce negăm din Occident. Pentru cei puțini și atenți, Orientul e cel care a pus presiune pe Occidentul care n-a putut fi prea religios, prea conservator, prea mistic, prea narativ, „prea”... Pentru mine, Orientul e frontiera de la care toate lucrurile serioase se trăiesc cu binișorul și toate lucrurile superficiale ascund drama lor. Toată Europa e îndrăgostită de Orient și toată România suferă după Occident. Ce bine că toate sînt à la légère...

Oana Șerban este lector univ. dr. la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, director executiv al CCICIF – Centrul de Cercetare a Istoriei și Circulației Ideilor Filosofice. Cea mai recentă carte publicată este Soare peste Auschwitz. Despre iertare și impardonabil, apărută la Editura Tracus Arte, în 2026.