Nu știu alții cum sînt, dar mie, personal, Marele COVID (cel lucrat la vremea lui, în toamna-iarna anului 2020) mi-a anulat complet mirosul și gustul timp de cîteva luni de zile. Şi mi-a furat somnul. Dorm prost, foarte prost de atunci, iar traiul la bloc nu ajută la ameliorarea situației. Aici totul trosnește, picură, fîsîie, geme, la ore mai mici sau mai mari din noapte și dimineață. Mai nou, am şi vecini musulmani care „țin” (respectă) postul islamic, Ramadanul, așa cum noi „ținem” postul Paștelui. Adică mănîncă, gătesc, se alimentează etc. înainte de răsăritul soarelui, pe la orele 3,30-4, o poveste/practică religioasă şi comunitară cu care va trebui să ne obișnuim, odată cu noile contacte culturale.
Am nevoie de liniște. Un strop de linişte, pe care nu-l pot obține decît cu ajutorul unor mici dopuri de urechi, fabricate în Elveția. Sînt confecţionate dintr-un fel de ceară siliconată, se mulează perfect în ureche, nu irită, nu deranjează. Nu știu cîți decibeli anulează, dar pot confirma faptul că aduc alinare celor ca mine. Sîntem mulți, o știu. Nu le dau numele aici, marca, firma, cu toate că ar merita; lumea anapoda în care trăim ar vedea acest gest ca pe o formă de publicitate. Sînt ieftine, în pachet de zece bucăți costă undeva în jurul a 5 euro. Tocmai am scos din sertar o cutie, ultima, din rezerva mea de război cu sunetul: fabrica datează din anul 1907. Au produs și proteze pentru marii infirmi de război. „Dispozitivele” auditive cu pricina sînt rare, dar nu scumpe, după cum spuneam. Așa că l-am rugat pe un prieten din Elveția, amic din îndepărtata mea studenție, să-mi trimită un pachet de miraculoase dopuri prin poștă. Ceea ce acesta a și făcut, cu precizie și punctualitate helvetă, arătînd că adevărata prietenie nu ține cont de timp și granițe. Pînă acum cîțiva ani – nu pot preciza exact, a trecut ceva vreme de cînd n-am mai primit un pachet prin poștă – ajungea în cutia poștală un bilețel din hîrtie. O hîrtie cafenie, tristă, cu resturi vegetale ȋn ea, cred că „tipizatul” era imprimat pe stocuri tipografice moştenite din anii ’80. Pe el erau notate data, locul și ora la care să te prezinți pentru a ridica „trimiterea” cu pricina, fie că era vorba de un colet sau de o scrisoare poștală. Am uitat să precizez că dopurile cu pricina vin într-o cutiuță de carton cu dimensiunea 7 x 5 cm – chiar am măsurat ambalajul, de dragul preciziei. Revin. De data aceasta, am primit un SMS de la Poșta Română. Pe un ton oficial, sînt anunțat că potrivit unui OMFP (?) din anul 2010 și unui OPANAF (?) din 2016, trebuie să accesez un link și să încarc documente direct pe site. Totul, desigur, însoțit de faimosul AWB (avebeul) al trimiterii.
Am intrat deci ȋn ceața digitală. Am accesat link-ul cu pricina de mai multe ori. Nu s-a întîmplat nimic. Dar a apărut un mesaj, jumătate de eroare, jumătate de atenționare, un fel de îndemn la prudență și reținere, care mă atenționa că site-ul s-ar putea să nu lucreze. Dar, în cazul în care întîmpinam dificultăți, să telefonez la un număr de „suport” – lumea digitală, empatică și egalitară, ia aminte și la retarzii tehnologici ca mine, cei din generații legate de decrete nataliste și nu de literele alfabetului. Centrul de suport, „colsentărul“, cum ar veni, se află în Republica Moldova, după cum scrie chiar pe site-ul oficial al Poştei. O voce dulce, cu inimitabilul accent al dealurilor scăldate în soare și pline de roditoare podgorii, m-a întrebat cu ce mă poate ajuta. După ce am furnizat AWB-ul, am întrebat dacă măcar îmi poate spune în ce oficiu (vamă) a aterizat coletul meu. Să mă duc acolo personal, să insist, să rezolv ca pe vremuri, cu un zîmbet şi-o floare. Răspunsul a fost scurt și cuprinzător. Sînt informații confidențiale, ce nu pot fi furnizate telefonic. Voi afla exact locaţia după ce trimit („ȋncarc”) documentele solicitate pe site. Dar care documente? Totul e explicat clar pe site, ȋmi zice fata. La cîteva minute după convorbirea mea a sunat telefonul. O voce robotică, un aiu’, fără ȋndoială, m-a felicitat şi m-a ȋntrebat dacă sînt dispus să răspund la un sondaj care să-mi măsoare „satisfacţia interacţiunii”. Am închis. Am scris a doua zi un mesaj „comisionariatului vamal” pe e-mail, pentru a cere lămuriri. Ce trebuie să fac, cum să avansăm, mai exact. Am primit neașteptat de repede un răspuns, în care mi se cerea AWB-ul. L-am trimis imediat, mea culpa, recunosc că trebuia să ataşez avebeul din primul mesaj. De atunci n-am mai primit nici un semn din partea lor.
Ultimul pas, ultima etapă și speranță. Am cerut o „audiență” la diriginta oficiului poștal de care aparțin. Doamna m-a ascultat cu atenție, jumătate preocupată, jumătate amuzată de aventurile mele în lumea nouă, digitală. Mi-a cerut numărul de telefon și mi-a promis că se va „interesa” personal pentru mine. Au trecut cîteva zile. Nu am primit răspuns nici din partea umană, prea umană, a Poştei Române. Coletul meu micuț și indispensabil pentru mine se va întoarce în Elveția. Prietenul meu va fi mirat și descumpănit. Își va spune că nu am fost capabil nici măcar să-l ridic, sînt un leneș balcanic etc. E normal, cum pot să-i explic toate cele de mai sus tocmai lui, într-o țară unde Poşta merge ceas, la propriu și la figurat? Şi-mi mai aduc aminte că pe vremuri, la cursuri, inclasabilul Claude Karnoouh, fie-i ţărîna uşoară, ne spunea nonşalant-ironic că românii au reuşit atît de bine ȋn absurd, dadaism etc., de la Cioran la Ionesco, trecînd prin Brauner şi Tzara, tocmai pentru că experimentează absurdul pe pielea lor, ȋn existenţa cotidiană.
Aceste rînduri nu sînt o critică la adresa Poștei Române. De multă vreme nu-mi mai fac nici o iluzie, absolut nici una, cu privire la „flotabilitatea” acesteia ȋn modernitate. Este o instituție care ne reprezintă, după chipul și asemănarea noastră, a tuturor. Din contra, ţin mult la ea, ca la o Bătrînă Doamnă. Este vorba mai degrabă de o scrisoare de adio, de despărțire de niște vremuri şi obiceiuri mai blînde, mai sigure, mai aşezate. Desigur, este vina celor ca mine, care nu știu să se adapteze timpurilor digitale. Bănuiesc că un „milenial” ar fi deblocat situația destul de rapid. Dar eu nu știu, nu pot și posibil nu vreau să o mai fac. Minunata lume nouă, abia la început, atenție, m-a obosit prin absurdul şi capacitatea sa de a complica lucrurile fireşti, sub pretextul că simplifică şi economiseşte timp. Oare cei care scriau de mînă, faimoasele manuscrise medievale încărcate de păsări și flori, ce au făcut atunci cînd au apărut tiparul și mecanizarea asociată acestuia? Noapte bună!
Post Scriptum. A povesti ȋnseamnă a te vindeca. Am recitit după cîteva zile paragrafele de mai sus. Urarea de „noapte bună” de la final mi s-a părut pretenţioasă şi ridicolă, dar am decis să o las totuşi la locul ei. Mai important ȋnsă, am decis să reȋncep bătălia cu Virtualul. Am reuşit să-mi deschid un „cabinet personal” (chiar aşa-i zice) pe pagina „comisionariatului vamal”. Am ȋncărcat o fotografie după buletin. Dar aici procesul s-a blocat iarăşi. Sistemul ȋmi cere foto factură fiscală şi dovadă de plată. În cazul meu, nu pot furniza aşa ceva. Lumea digitală nu cred că are noţiunea de „cadou” – este atît de uman cadoul...
Mirel Bănică este scriitor de mînă și cercetător în domeniul antropologiei religiilor.
Credit foto: Wikimedia Commons
