Pînă relativ de curînd am locuit într-un bloc interbelic de pe strada Mîntuleasa timp de patru ani. Locul are o istorie complexă, iar locatarii sînt împărțiți în două tabere mari: cei care au locuit acolo pe timpul comunismului și cei care au cumpărat apartamentele de la proprietarul de drept, care a cîștigat un proces de retrocedare cu Legea 10. Pe lîngă ei, mai eram cîțiva chiriași și cîțiva proprietari noi care au cumpărat de la una dintre cele două tabere. Dar și noi, în cele din urmă, alegeam, după preferințe, o tabără.
Imobilul a fost construit în 1931 de Pinkas Kamerling care deținea magazinul de blănuri de pe Colțea 11 și era furnizor al Casei Regale. A fost proiectat de unul dintre copiii lui, arhitect cu studii în străinătate. Blocul, cu subsol și șapte etaje, avea centrală proprie, spălătorie și un sistem de răcire (pentru cămările pentru alimente), lift de sticlă, lift pentru servitori și lift pentru spălătorie. În 1941, clădirea a fost confiscată și a devenit sediul Centrului Național de Românizare. Pînă în ’44, cînd Kamerling a ajuns din nou proprietar. După alți patru ani, imobilul este naționalizat. Liftul a fost înlocuit cu unul clasic, iar în bloc s-au mutat oameni de seamă ca ambasadorul Indiei, angajați ai Televiziunii Române, medici sau veterani de război.
După Revoluție, moștenitorii proprietarului au cîștigat în instanță clădirea și au primit apartamentele care nu fuseseră cumpărate și o despăgubire pentru cele vîndute. Proprietarul a vîndut apartamentele retrocedate unor evrei și astfel s-au creat cele două tabere. Evreii aveau președinția, în timp ce administrația era controlată de foștii nomenclaturiști.
Blocul, cîndva unul dintre cele mai moderne și luxoase clădiri din București, se află acum aproape în paragină, abandonat, lăsat să se degradeze de orgoliile proprietarilor. Pînă la pandemia de COVID-19, relațiile mele cu locatarii se rezumau la plata întreținerii o dată pe lună și niște mici contre cu vecina bîrfitoare de la același etaj cu mine. Apoi lumea s-a închis și am ajuns cu toții să trăim mai mult în casele în care locuiam. De plictiseală sau din nevoia de a comunica, am început să fiu atent și să interacționez cu ei, atunci cînd ne întîlneam pe casa scării. Primele persoane de care m-am apropiat – și cele mai relevante figuri pentru mine, de altfel – au fost administratorul și soția lui care locuiau într-un apartament cu cinci camere și dependințe, apartament pe care tatăl lui l-a primit de la stat, ca erou de război. El, arhitect, fire boemă, leneș, a fost mereu băiatul mamei, a păcălit sistemul de fiecare dată, iar cînd intra în bucluc, îl scotea taică-su din încurcături. Se căsătorise cu o doctoriță pediatră pe care maică-sa nu o suportase niciodată. Ea, în schimb, a fost o femeie puternică. A pierdut casa în care a locuit ca fată, din cauza Legii 10. Casa în care au locuit părinții ei a fost cîștigată în instanță de moștenitorii proprietarului de drept cu toate că fusese cumpărată de ei de la stat, au fost evacuați și despăgubiți cu o sumă de bani de zece ori mai mică decît valoarea reală a proprietății, dar echivalentă cu suma de bani pe care au plătit-o ei statului cînd au cumpărat-o. A locuit toată viața în apartamente de muncă din policlinici și, pînă nu a murit soacră-sa, nu a dormit în pat cu soțul ei. Venea în week-end-uri la București cu sacoșele pline cu carne, ouă, brînză, iar în momentul în care intra pe ușă, soacra o întreba cînd pleacă. Îl iubea enorm pe arhitect și nu accepta ca cineva să se ia de el. De aceea considera că are mulți dușmani în bloc, pentru că aceia și-au permis să spună că administratorul era leneș și nu făcea nimic – ceea ce e adevărat, cum spuneam. Dar a suferit mult. Tot ce și-a dorit de la viață a fost să trăiască fericită cu soțul ei. Ea era cea care trăgea sforile în casă, cea care se ocupa de finanțe și de cumpărături. El, cel care făcea curățenie și gătea.
Eu m-am apropiat mult de ei și ajunseserăm să stăm cu orele de vorbă cînd mă duceam să plătesc întreținerea. Însă fiecare întîlnire era dificilă. Și asta pentru că apartamentul lor se afla într-un stadiu avansat de degradare. În casă mirosea a cangrenă, a jeg, a urină de pisică și a chiștoace de țigări ieftine. Covorul din camera de zi părea că a fost cîndva grena, însă acum era îmbîcsit de praf și de păr de animale. Pereții erau îngălbeniți de la fumul de țigară, tavanul era plin de pînze de păianjen, iar toată mobila era acoperită de un strat gros de praf cleios. De fiecare dată cînd mă duceam la ei în vizită, luam din coșul de haine murdare ceva cu care să mă îmbrac și mă dădeam cu cremă mentolată sub nas, ca să nu simt mirosul. Dar, dincolo de astea, erau niște oameni buni, depășiți de situație, abia reușind să supraviețuiască de la o lună la alta.
De la ei am aflat toată istoria clădirii. El mi-a povestit despre liftul de sticlă, despre sistemul de aer rece pentru cămări, despre spălătorie sau despre gresia montată de niște meșteri din Italia. Ea mi-a povestit despre ceilalți vecini, despre moștenitorii lui Kamerling, despre avocatul care a cîștigat procesul pentru ei, despre evreii bogați care au apartamente în bloc, dar nu plătesc întreținerea, și de foștii și actualii locatari. Datorită lor, dar și locului acela care avea un farmec aparte, am scris un roman în care imobilul din Mîntuleasa e „universul”, iar cei doi mi-au fost o sursă de inspirație pentru personajele acestui univers. Și abia aștept să aflu cum vor fi primiți în mințile cititorilor.
Horea Sibișteanu este scriitor. A publicat volumele Fetiș (2019) și Întinde mîna, Tiberiu, la Editura Nemira.
