Competiția este una dintre cele mai perene forme de organizare a relațiilor umane. În esența sa, competiția reflectă tensiunea dintre dorința de afirmare individuală și nevoia de apartenență la un colectiv. De-a lungul istoriei, spiritul de competiție a fost un motor al progresului, dar și sursă de inegalitate și de angoasă existențială. Este competitivitatea un impuls natural, indispensabil evoluției sau este o construcție culturală, ale cărei consecințe sînt excluderea culturală și suferința?
Din perspectivă istorică, competiția a funcționat adesea ca forță propulsoare a progresului științific, tehnologic și cultural. Rivalitatea dintre Edison și Tesla a accelerat dezvoltarea curentului electric, iar competiția spațială dintre SUA și URSS a dus la salturi majore în cunoaștere, culminînd cu aselenizarea din 1969. În arte, rivalități celebre, precum cea dintre Mozart și Salieri sau dintre Picasso și Matisse, au contribuit la maniere de expresie inovatoare. Rivalitatea dintre Newton și Leibniz în privința calculului diferențial a generat nu doar o dispută intensă, ci și o proliferare de idei care au consolidat fundamentele matematicii moderne. Așadar, competiția poate stimula creativitatea, ambiția și inovația, mai ales atunci cînd este mediată de un cadru care privilegiază excelența, nu eliminarea adversarului.
În mediul de afaceri, competiția este normativizată. Performanța economică devine criteriul suprem al valorii, iar individul este evaluat prin prisma utilității sale productive. Competiția nu mai este doar instrument, ci devine o etică în sine. Cîștigul este justificarea oricărei acțiuni, perpetuînd modelul Homo economicus și alimentînd o cultură a succesului în care vulnerabilitatea este stigmatizată, iar eșecul devine echivalentul unei erori ontologice.
În sport, competiția pare să-și găsească expresia cea mai legitimă. Regulile sînt clare, criteriile de evaluare transparente, iar victoria este obiectivul declarat. Dar și aici apar întrebări legate de etică: ce se întîmplă cu cei care pierd constant? Cum internalizează ei reperele înfrîngerii repetate? Ce se întîmplă cu identitatea, cînd performanța devine unic criteriu de validare?
În artă, competiția e o contradicție. Pentru că arta nu se cîntărește, nu se cronometrează, nu este măsurabilă. Arta este, prin natura ei, expresia unicității subiective. A o evalua competitiv presupune reducerea unicității la criterii exterioare, adesea arbitrare. Și totuși, există festivaluri și concursuri. Se premiază „cel mai bun roman”, „cea mai bună poezie”. Se caută, de fapt, o ierarhie într-un domeniu care, prin esență, refuză ierarhia. Competiția în artă riscă să substituie adevărul expresiei prin seducția validării publice. Astfel, spiritul competitiv devine un obstacol în calea autenticității creatoare.
Modelul tradițional de educație a cultivat competiția printr-o pedagogie a comparației. Elevul nu era evaluat doar în raport cu sine, ci în raport cu ceilalți. Această ierarhizare a generat un etos al performanțelor cuantificabile, în care valoarea individuală era reductibilă la notă sau premiu. Această paradigmă promovează o ontologie a competiției: ființa este valoroasă în măsura în care se impune în fața celorlalte ființe. Însă un astfel de model presupune o viziune conflictuală asupra umanului, în care alteritatea nu este prilej de dialog, ci de comparație și dominație. În copil, spiritul de competiție poate acționa ca o forță de propulsie, dar și ca o lamă. Poate stimula dezvoltarea, dar poate și mutila încrederea în sine. Astăzi se încearcă o delimitare de acest model: de la competiția ca mod de structurare a ierarhiei unui grup social la competiția ca prilej de dezvoltare personală. Prin urmare, se aplaudă intenția și efortul. Dar rămîne întrebarea: dacă toată lumea primește diplomă, atunci se mai simte vreunul valorizat?
Fie că este vorba de competiția în școală, în mediul antreprenorial, în sport, în arte, întotdeauna cei care urcă muntele performanței sînt izolați de cei care nu mai urcă. Cu cît cineva urcă mai sus, cu atît e mai singur. Iar costul nu e doar social, ci și psihologic: epuizare, alienare, pierderea contactului cu propriul sens.
Din punct de vedere psihanalitic, competiția, mai ales în copilărie, poate fi interpretată ca un teritoriu de formare a sinelui în raport cu ceilalți. În primii ani de viață, copilul trece printr-o etapă de dezvoltare narcisică în care are nevoie de validare și recunoaștere. Competiția devine un mod prin care copilul testează granițele propriei valori în ochii celor semnificativi. Dorința de a fi „cel mai bun” poate fi o expresie a unui ideal al Eului, dar și o apărare împotriva sentimentelor de inferioritate sau a anxietății de abandon. Inadecvat gestionată, competiția timpurie poate alimenta un Supraeu sever și interiorizarea unei voci necruțătoare, care, mai tîrziu, se manifestă prin perfecționism și frică de eșec. În acest sens, spiritul competitiv devine o dependență de privirea celuilalt care să valideze propria existență. Pe de altă parte, atunci cînd competiția este însoțită de sprijin afectiv și de valorizarea progresului individual, a dezvoltării unor competențe proprii, aceasta poate contribui la structurarea unei imagini de sine bune și solide. În concluzie, competiția în sine nu este nici benefică, nici nocivă. Ea este un instrument al organizării vieții sociale și al formării individului. Valoarea sau toxicitatea ei depinde de cadrul simbolic în care este integrată și de sensurile care îi sînt atribuite.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
.jpg)
