A devenit, poate, absurd să vorbim despre absurd. De aici ar trebui, poate, să plecăm.
Absurdul este umbra şi dublul specular al sensului şi, după cum am aflat de la filosofii limbajului, nu există lume ȋn afara sensului.
Două lucruri se desprind de aici: a) absurdul nu poate lipsi din lumea oamenilor, istoria absurdului este umbra indepasabilă şi baza pentru o ȋnţelegere a istoriei noastre; b) fiecare versiune a sensului vine cu versiunea ei de absurd.
Istoric vorbind, prima casă a sensului este povestea, iar absurdul este ceea ce se află ȋn afara graniţelor logice şi ontologice trasate de aceasta. Lumea este ȋnsă locul multor poveşti, iar la intersecţia lor fierbe dintotdeauna magma entuziasmelor, dezolărilor şi idiosincraziilor noastre.
Poveştile, despre care unii antropologi spun că ne fac posibilă umanitatea, ȋmpart ȋn mod fatal realitatea ȋn două: ceea ce poate fi spus (adică ceea ce are sens) şi ceea ce nu poate fi spus, monstruosul, absurdul. Poveştile (ȋntre care includ marile naraţiuni despre care vorbea Lyotard) sînt forme care extind semnificaţia la ceea ce nu mai e sau nu e prezent ȋncă, la trecut şi viitor, delocalizînd sensul şi transformînd absurdul ȋntr-o ameninţare continuă, transcendentă şi, totodată, transcendentală. Absurdul devine, astfel, nu doar o funcţie a naraţiunii, ci una a ontologiei.
Ajungem, astfel, la a doua casă a sensului: naraţiunea metafizică.
Cel mai profund vis al metafizicii rămîne restabilirea sensului şi evacuarea absurdului.
Realitatea, cea ȋn care nevinovaţii mor striviţi ȋn fiecare zi şi ȋn care cancerele nu ţin cont de virtute, nu poate fi salvată de absurd decît pe verticală, plasînd capătul funiei metafizice (instrument ultim al acrobaţiilor, cum ar spune Sloterdijk) ȋntr-o lume care are capacitatea de a restabili sensul ȋn suburbia sublunară a unei realităţi mai mari cuprinzătoare.
În termeni strict culturali, recuperarea metafizică a sensului se poate face ȋn două feluri şi ȋntreaga cultură a umanităţii (cel puţin a celei fondate de moştenirea europeană) este o formă de dialog tensionat şi fertil ȋntre cele două.
Pe de o parte, dispozitivele metafizice, psihologice şi narative care nu anulează sensul lumii oamenilor, ontologia comună şi nici bunul-simţ mediu. Şcolile antice de filosofie se ȋnvîrt mai mult sau mai puţin ȋn acest cîmp al posibilităţilor. Pentru stoic, de pildă, nu există nimic ascuns, nimic care să invalideze realitatea comună şi umanitatea medie. Sensul e la vedere, fie că e cosmologic sau psihologic. Accidentele nu sînt scandaloase, catastrofa este recuperabilă prin interpretare, iar pentru a vedea adevărul şi a trăi ȋn acord cu el nu e nevoie decît de exerciţiu, hotărîre şi perspectiva corectă.
În raport cu marile naraţiuni fondatoare, filosofia (deopotrivă continuatoare şi contestatară a vechilor căi narative) aduce noi posibilităţi de negociere a sensului şi pariază nebuneşte pe capacitatea individului de a căuta indefinit diferite forme de coerenţă cu sine (desigur, plină de sens). Această căutare fondează sinele, interioritatea, ca spaţiu infinit al unei căutări infinite.
Pe de altă parte, pe acest sol a prins rapid rădăcini răsadul straniu al teologiei de factură iudaică.
Soluţia teologică, deşi prezintă similarităţi cu ortodoxia filosofică a Antichităţii greceşti şi romane, este, ȋn natura sa, tulburător de diferită. Pentru că teologia repudiază insolent vechea ȋnţelepciune a căii de mijloc şi afirmă absurdul absolut al unei existenţe ȋn afara ȋmpărăţiei lui Dumnezeu. Păgînul aşezat şi moderat e absurd, la fel oricine prezintă lumea comună şi soluţiile bunului-simţ ca acceptabile ȋn sine. Dacă ȋmpărăţia lui Dumnezeu este perfect coerentă şi plină de sens, lumea de aici nu poate fi decît un teatru al absurdului. Sau, cu vorbele aceluiaşi Sloterdijk, „voinţa fermă pentru absurdul absolut, pentru contradicţia fără margini, pentru imposibilitatea desăvîrşită, este cea care transformă teologia ȋn teologie”.
Trăim vremuri tîrzii şi totodată infantile şi cred că nu e deplasat să ne amintim de verdictele lui Nietzsche pentru care Dumnezeu e mort, iar lumea adevărată a devenit o poveste.
Din perspectiva analizei grăbite ȋntreprinse aici, putem doar constata griparea lipsită de speranţă a vechilor dispozitive ale sensului prin metabolizarea absurdului.
„Este cert pentru că este imposibil”, declama Tertulian ȋn ȋncercarea de a ȋmbărbăta martirii aşteptîndu-şi exaltaţi morţile sîngeroase şi pilduitoare.
Noi credem (ȋn) orice tocmai pentru că nimic nu mai e ȋn principiu absurd, lumea noastră a devenit totalmente orizontală şi transparentă. Absurdul ei s-ar vedea doar din afară, dar nu mai există un exterior.
Privite din acest punct de vedere, cedarea voioasă a competenţei cognitive către AI, declinul oricăror pedagogii ale (trans)formării, deriva lecturii, adică a sensului şi a spiritului naraţiunii, proliferarea imaginilor şi fragmentelor ȋn detrimentul construcţiilor culturale durabile par mai degrabă simptomele unei noi etape din istoria ontologiei (sau, dacă vreţi, heideggerianizînd, din istoria uitării fiinţei).
Acestor legiuni spectrale de semne şi minuni, venerabila lume a sensului nu-i poate opune decît vechile instrumente ale travaliului cognitiv, discernămîntului şi exersării, aşa cum este foarte vizibil ȋn politicile de educaţie (şi nu numai) de oriunde.
O luptă nedreaptă, inegală, absurdă.
Lupta vremurilor noastre, vremurile ultimei libertăţi: aceea de a crede orice.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
