În copilăria mea la bunici, strada Plevnei din centrul Brăilei era un univers demn de-un spectacol regizat de Afrim. Printr-un miracol urbanistic, pe un „țărm” al acestei lumi răsăriseră blocuri, în vreme ce pe cel de vizavi supraviețuiau casele de demult. „Distribuția” era diversă: români, greci, evrei, romi împărțeau un teritoriu care nu se întindea pe mai mult de cîteva sute de metri, dar cuprindea toate poveștile din lume.
Au trecut mulți ani de-atunci, dar țin bine minte o grămadă de oameni: eleganta familie Gheorghiu care locuia în jumătate din casa-vagon în care Mămăița și Tătăițu, bunicii mei, ocupau cele trei camere dinspre stradă. Și pe soții Stoian, care aveau casa lor în partea din spate a curții. Pe ea, mereu vesela Rodica, o rugau Mămăița și Tătăițu să apară la ora la care ar fi trebuit să mănînc gustarea de după-amiază. Gustare pe care, copil sclifosit fiind, o respingeam invariabil. Abia cînd se înființa Rodica la masa de sub nuc, se uita pofticios la farfuria mea și exclama: „Mmm, ce bine arată! Dacă nu vrei tu, mănînc eu tot!”, începea să mi se pară și mie interesant sendvișul cu pîine, unt și brînză, lîngă care așteptau cîteva felii de roșii. Și, dintr-o combinație de poftă și zgîrcenie, mă apucam, în sfîrșit, de mîncat. Bunicii mei și Rodica își puteau zîmbi încîntați: complicitatea lor funcționase și de data asta.
Îi țin minte perfect pe tanti Mita și pe nenea Anton, vecinii care stăteau gard în gard cu noi și cu care schimbam mereu, la sărbători și nu numai, farfurii pline de bunătăți făcute-n casă. Pe Marga, fiica lor mereu coafată și impecabil machiată, care avea un băiețel cam de vîrsta mea: Daniel, absolut turbat după fotbal. Pe madam Manolache, bătrîna de la numărul 77 care avea în curte un smochin spectaculos și obișnuia să vîndă veselă sofisticată și alte mărunțișuri elegante de prin casă, pentru ca, din banii obținuți, să-și cumpere alcool. Pe „Țuculina”, fetița de romi de la cîteva porți distanță de noi, care, pe la 3 ani, nu pronunța corect cuvintele, dar știa să-njure peltic și irezistibil. N-am știut niciodată cum o cheamă cu adevărat, dar sper să fi avut un nume pe măsura frumuseții ei.
De la blocul de vizavi, aproape lipit de cinematograf (care, pe vremea aia, se numea „Republica“, iar în anii ’90 a fost rebotezat „Bulevard“), țin minte o copilă cu trei ani mai mică decît mine. Cu niște ochi ab-so-lut-su-perbi, despre care n-aș putea băga mîna-n foc că-s verzi, verzi-albăstrui, verzi-căprui sau în nuanța mierii, cînd se reflectă soarele-n ei. Ea mi-a fost parteneră de joacă în toate vacanțele din timpul școlii generale. Și e cea mai veche prietenă din viața mea. Am regăsit-o peste ani, stabilită la Cluj. Și mă bucur să ne-ntîlnim de cîte ori ajung acolo, la TIFF, Jazz in the Park sau oricare întîmplare culturală care m-aduce „pe terenul ei”. Claudia e cadoul pe care Brăila mi l-a făcut cîndva, demult, și de care mă bucur și azi.
Copilăria din afara vacanțelor și întreaga adolescență au avut o altă adresă: Drumul Taberei, București. Vecinătatea a inclus și la bloc joaca turbată cu gașca din generația mea, „micul trafic cu bunătăți” și poveștile despre colocatari exotici. De pildă, la scara 4 stătea „baba Angela”, care avea o pasiune bizară: aduna păpuși stricate, cărora le monta nasturi pe post de ochi. Sau cel puțin așa suna legenda care circula printre puștii de pe aleea noastră. N-am îndrăznit niciodată să verificăm cum stă treaba în realitate, fiindcă ne era frică de doamna cu pricina. În schimb, pe același palier cu ai mei stătea o familie despre care azi ai spune că e cool. (Doar că-n copilăria mea cuvîntul ăsta nu aterizase în vocabular.) Capul familiei Moțet era un domn foarte arătos, care fusese membru al Cenaclului „Flacăra“. Nici unul dintre amănuntele astea n-a fost prea important pentru puștoaica de-atunci. În schimb, faptul că avea video-player, iar la ziua fiicei lui celei mari am văzut primul clip din viața mea (unul cu Modern Talking), a motivat serios simpatia pe care i-o port și azi.
De-a lungul vremii am avut, ca tot omul, zeci de vecini. În apartamentul în care m-am mutat singură (tot în Drumul Taberei, la două stații de tramvai de cel al părințior mei); în apartamentul în care am stat cu chirie trei ani, împreună cu Dragoș. Acum locuim la casă, în Bragadiru, și, firește, avem vecini și-aici. (Nu sîntem chiar atît de mizantropi încît să ne fi mutat în mijlocul sălbăticiei...) Încă tatonăm terenul, n-am apucat să ne împrietenim de-a binelea cu cineva. Dar am gînduri serioase cu domnul de vizavi, spaniol de felul lui, despre care am crezut multă vreme – ghidîndu-mă după plăcuța colorată de pe gardul lui – că se numește Buzon. Pînă am aflat, de pe Duolingo, că-n spaniolă „buzón” înseamnă cutie poștală. La Duolingo am renunțat. Nu și la gîndul de a-i suna omului la poartă, întrebîndu-l dacă n-are timp pentru niște meditații.
Diana Popescu este scriitoare și jurnalistă.
