Ne-a luat ceva vreme să înțelegem că democrația nu este un aranjament politic și social în care ne instalăm și în el rămînem. Imediat după 1989, cam așa credeam. Ne-am apucat să construim democrația după ce, decenii la rînd, construiserăm socialismul. De data asta, construiam sincer, nu doar mimam și raportam, cum făcuserăm înainte. Toată lumea dorea să fie democrație, după anii de dictatură. Doar că, pe parcurs, ne-am dat seama că nu toți înțelegeam același lucru prin „democrație”, că nu toți puteam suporta democrația și – dramatic! – că democrația nu este un meniu din care alegi ce-ți place, ci o listă de ingrediente multe și obligatorii pe care trebuie să le pui în hrana de zi cu zi. Nu contează că îți place sau nu, că îți face rău la stomac sau nu – lipsește un ingredient, nu mai e democrație. Democrația venea cu griji, cu stres, cu nervi. Nu era o plimbare în parc, nu era un paradis terestru. Zgomot mult. Demagogi și oameni serioși, cinstiți și ticăloși, deștepți și proști, veleitari și oameni la locul lor – toți grămadă! Apoi, schimbările: oamenii de bine deveniți demagogi, oamenii cinstiți deveniți hoți. Apoi, nuanțele: demagogii care spun uneori lucruri adevărate și hoții care uneori fac bine oamenilor, dar și oamenii cinstiți, dar incompetenți, și proștii cu suflet bun. Ce să mai înțelegi? Ce să mai alegi? Parlament, partide, Putere și Opoziție, majoritate și minoritate, presă diversă, libertățile toate venite, năucitor, de-a valma, alegeri (nu doar politice!), tot timpul alegeri, exasperant să tot alegi! Pe parcursul acestei istorii, în paranteză fie spus, ne-a salvat mereu umorul. Construiam democrația cum puteam, avansam cumva, dar sufeream că nu iese chiar cum voiam, ne mai păcăleam, mai dădeam în gropi și rîdeam de ceea ce făceam. Privind în urmă, a fost o școală, de fapt. Drumul de la republică la democrație a fost/este o școală.
În orice caz, toată istoria noastră din 1990 încoace a fost un proces de învățare colectivă. Două lucruri, cred, au făcut ca acest proces să fie dificil și să nu aducă rezultate pe deplin satisfăcătoare. Primul: nu am avut profesor. Succesul oricărui proces de învățare este legat de profesor, de relația de mentorat. Noi nu am avut de la cine învăța. Alții au avut. Germania federală a trecut prin denazificare și democratizare fiind ocupată și „reeducată” de puterile Occidentului democratic. Noi am încercat să ne luăm după o tradiție îndepărtată (interbelicul mitizat) și după ce vedeam în Occidentul real (care era cu totul altul decît cel pe care îl idealizaserăm în anii închiderii comuniste). Am făcut și noi, românește, ce și cum am putut. Al doilea impediment a fost neclaritatea materiei. Nu există un manual omologat de democrație (deși s-or fi scris unele). Există o întreagă literatură despre binefacerile democrației, scrisă de oameni foarte deștepți. Dar dacă citești și literatura care critică democrația, scrisă de oameni la fel de deștepți, rămîi descumpănit. Politicienii europeni ai zilelor noastre au stabilit niște criterii instituționale. Le-am adoptat pe toate. Nu există un mecanism instituțional specific unei democrații de top pe care să nu-l avem. Dar tot nu e democrație așa cum ar trebui. De ce oare? În general, cînd ceva nu merge la noi, dăm vina pe educație. Nu avem democrație pentru că nu avem educație. Ciudat asta, în țara în care toată lumea e profesor de ceva, toți dau sfaturi, e plin de „coach” de cîte ceva. toți explică riguros de ce nu merge treaba și ce trebuie făcut ca să meargă. La noi, toți știu ce e democrația, dar o privire mai atentă și mai lucidă poate foarte bine să arate că nimeni nu știe.
Și totuși, am avansat. E limpede că sîntem azi o societate mai democratică, într-un stat mai democratic decît eram acum 30 de ani. Fiecare rundă de alegeri generale în care Opoziția a trecut la putere și Puterea a trecut în opoziție a fost o mare și importantă lecție învățată, mai ales pentru că Puterea nu a suprimat Opoziția (deși, de fiecare dată, Opoziția a țipat ca din gură de șarpe că i se întîmplă tocmai asta). Fiecare manifestație care a avut un efect politic și administrativ real, cum ar fi căderea unui guvern sau schimbarea unui ministru, a fost o mare și importantă lecție învățată, mai ales pentru că fiecare manifestație care nu a produs neapărat acest rezultat nu a fost reprimată, manifestanții nu au fost arestați, opozanții nu au fost eliminați.
Cred că noi, românii, sîntem o bună materie umană pentru democrație. Nu pentru că am internaliza toleranța ca principiu etic, ci pentru că natura noastră tranzacțională ne face să fim mereu deschiși pentru o negociere cu „dușmanul”. Cred că, în cele din urmă, o să ne iasă povestea asta cu democrația. Nu știu dacă vom fi în stare să o și păstrăm. În fond, democrația însăși poate fi obiect al unei tranzacții.
