Din sezonul electoral 2024-2025, un clip devenit viral pe TikTok la începutul acestui an mi-a rămas întipărit în minte. Prezentă la o manifestație de susținere din Piața Universității a proaspetei invalidate candidaturi 2.0 a lui Călin Georgescu, o doamnă vizibil afectată plînge și urlă din toți rărunchii. Nemulțumirea doamnei în cauză își găsea originea în incongruența dintre așteptările sale și realitatea din teren, cu precădere atunci cînd a venit vorba despre participarea celor din diaspora la miting. Unde sînt, se întreba deloc retoric femeia respectivă, cei din diaspora care au spus că vin acasă? Unde sînt „cei din grupuri, zecile sau sutele de mii, de ce stau doar pe grupuri”? Dacă vom încerca să dăm o lectură caritabilă acestei ieșiri emoționale și să privim situația aceasta cu puțină empatie, s-ar putea să ajungem la o concluzie cît se poate de rezonabilă: femeia în cauză este doar una dintr-o serie întreagă de victime ale unor ecosisteme media poluate epistemic.
De la OTV la TikTok și John Stuart Mill
Contrar unei opinii extrem de populare, nu social media (mai exact, TikTok) a inventat poluarea epistemică și a condus pentru prima oară la „putregaiul creierului” (traducerea împămîntenită, dar parcă puțin neinspirată a termenului „brain rot”). O parte semnificativă a cititorilor și cititoarelor își aduc aminte cu siguranță de începutul anilor 2000 și de apariția OTV-ului, cu ale sale întrebări esențiale („Cine ar cîștiga dacă s-ar bate dacii cu samuraii?”), serializarea unor crime oribile (cazul Elodia), exorcizările în prime-time sau depoluările energetice împotriva reptilienilor cu care Lorin Fortuna salva, periodic, specia umană. Un alt lucru pe care OTV și o parte semnificativă a conținutului găzduit de platformele și rețelele sociale îl mai au în comun vizează o foarte importantă provocare politică pentru o societate liberală: cît de departe trebuie să meargă protejarea dreptului la liberă exprimare? Poate fi vreodată cenzura justificată în asemenea cazuri?
Pentru un liberal autentic, formularea unui răspuns la această întrebare presupune, invariabil, o întoarcere aproape ritualică la John Stuart Mill. Acest lucru se întîmplă deoarece, într-o formă sau alta, orice adept al restrîngerii dreptului la liberă exprimare a încercat să arate care sînt cazurile în care argumentul filosofului britanic nu funcționează. Arhitectura filosofică a poziției normative a lui Mill poate fi cel mai bine înțeleasă prin analogia cu o piață a ideilor. Sigur, exprimarea liberă poate să vină la pachet cu tot soiul de riscuri (mai ales atunci cînd ideile exprimate sînt controversate ori vădit false), însă într-o lume în care nimeni nu este infailibil, singura modalitate în care putem să ajungem mai aproape de adevăr sau cel puțin să ne îndepărtăm de fals este printr-o competiție deschisă între idei. La fel cum o piață competitivă va conduce la o alocare eficientă a resurselor și va conferi oportunități-cheie pentru descoperiri antreprenoriale și inovare economică, doar schimbul liber de idei supus competiției cu alte idei ne va ajuta să le eliminăm pe cele greșite și să evităm cîteva dintre riscurile alternativei la competiția liberă, adică ale cenzurii. Concret, Mill atrage atenția că alternativa la competiția liberă a ideilor este semnificativ mai riscantă din trei rațiuni principale: o opinie cenzurată poate să fie adevărată (să ne aducem aminte de condiția noastră failibilă), chiar și o opinie falsă poate să conțină o porțiune de adevăr și, poate chiar mai important, o opinie adevărată care nu poate să intre în competiție deschisă cu altele dobîndește statutul unei dogme.
Competiție neloială și reziliență epistemică
În ultimul deceniu, o sumedenie de cercetători și cercetătoare din zona filosofiei, psihologiei sau științei politice au atras atenția cu privire la cîteva dintre păcatele capitale ale infrastructurii noastre digitale, cu precădere atunci cînd ne gîndim la exprimarea de opinii cu caracter politic. Avem, pe de-o parte, riscul manipulării algoritmice, o consecință inerentă a faptului că interesul primordial al managementului unor companii precum Meta, X sau TikTok nu este nici pe departe unul de natură epistemică. Pe de cealaltă parte, rețelele sociale funcționează uneori atît ca niște camere de ecou, dar și asemeni unor oglinzi care deformează (genul pe care le mai vedem la bîlciuri uneori). În acest sens, rețelele sociale tind să creeze, în primul rînd, un „spațiu sigur” epistemic, în care credințele utilizatorilor sînt rareori puse sub semnul întrebării. În plus, aceleași platforme contribuie în mod activ la exagerarea diviziunilor politice și a polarizării politice, prin amplificarea sau exagerarea unor anumite voci din rețea.
Acestor defecte devenite deja tradiționale li se mai adaugă unul nou, turboalimentat de noile inovații din sfera Inteligenței Artificiale Generative (GenAI). Să revenim, de pildă, la exemplul din debutul acestui articol: doamna în cauză credea, fără temei, că susținerea politică reală pentru platforma georgistă era una semnificativ mai mare decît cea pe care a ajuns să o cunoască pe teren. Sau, altfel spus, nu toate conturile care spuneau că „votează masiv” urmau să și „protesteze masiv”. Unul dintre motivele pentru care împărtășea această idee avea de-a face cu faptul că, în rețeaua sa, o parte a entităților cu care interacționa nu erau ființe umane, ci boți: conturi automatizate care imită comportamentul uman și al căror scop este să influențeze credințele noastre despre lume și, în final, acțiunile noastre.
Existența boților politici în mediul online și potențialul lor grad de sofisticare și autonomie, ca urmare a progreselor tehnologice din zona GenAI, ridică niște probleme serioase schemei argumentului millian prezentat mai devreme. Cred că avem puține temeiuri să credem că Mill se înșela atunci cînd argumenta că apropierea de adevăr este inseparabilă de acest proces al competiției libere între idei, însă în același timp trebuie să fim conștienți de unul dintre riscurile majore pentru această nouă situație: competiția dintre om și bot pare a fi una neloială. În primul rînd, boții nu dezbat cu ceilalți utilizatori despre politici publice sau valori sociale cu bună-credință, avînd un scop epistemic comun precum găsirea adevărului. Apoi, și poate chiar mai important, însăși ideea că poți avea o dezbatere cu un bot sună, la prima vedere, puțin ridicol. De fapt, efectul boților în competiția ideilor este unul cît se poate de coroziv: aceștia scad calitatea dezbaterilor politice deoarece cresc costurile monitorizării din partea noastră a validității afirmațiilor lor. Cum boții pot să amplifice extrem de facil diverse afirmații false ori să inunde o secțiune de comentarii cu mesaje repetitive, o competiție onestă între idei riscă să fie acoperită cu mult zgomot de fundal care ne poluează epistemic.
Într-o lume în care vom interacționa din ce în ce mai des cu diverse entități artificiale, boți și avataruri digitale și în care probleme precum autenticitatea și adevărul vor deveni chiar mai importante pentru buna funcționare a societății noastre, cred că este foarte important să devenim conștienți de potențialele vicii ale competiției din lumea ideilor cînd dezbaterile se vor desfășura în mediul online. Cum alternativa cenzurii este însă semnificativ mai riscantă, probabil că singura soluție pe care o societate liberală o are la îndemînă este creșterea rezilienței noastre epistemice. Dar pentru asta vom avea nevoie, desigur, de un sistem educațional funcțional.
Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București, unde lucrează în cadrul proiectului avataResponsibility. O parte a ideilor din acest articol au fost prezentate la o serie de conferințe, în ultimele luni, alături de Constantin Vică.
.jpg)
