Un banc spune că doi copii, un băiețel și o fetiță, stăteau în paturi alăturate la grădiniță, și că el a întrebat-o pe ea dacă știe de ce este ea fată, respectiv de ce este el băiat. Cînd copila a răspuns negativ, preșcolarul a inițiat-o în teoria de gen a culorilor ridicînd propria plapumă și aratîndu-i ceea ce se afla sub aceasta, apoi ridicînd plăpumioara ei, pentru comparație: „Pentru că tu porți ciorapi roz, iar eu, albaștri”.
Asocierea roz = fetițe și albastru = băieți nu este genetică, ci este una indusă cultural, și una de dată destul de recentă. Responsabilitatea ei îi revine industriei textile din lumea occidentală, cea care la începutul perioadei interbelice a decis că băieții trebuie să poarte șosete albastre, iar fetele roz. Ironia este că pînă la momentul respectiv repartiția pe culori, care exista deja, era inversă, așa că Primul Război Mondial a fost inițiat și purtat de bărbați care au crescut purtînd ciorapi roz, fapt care nu i-a împiedicat să provoace un conflict soldat cu un număr de victime aproximativ la fel de mare ca acela al populației actuale a țării noastre.
În perspectivă semiotică, culorile pot fi atît semne, cît și simboluri. De la albastrul apei reci și roșul celei călîi, pentru cei care au experimentat comunismul, respectiv calde, pentru mulți dintre cei din generațiile mai tinere, pînă la codurile din electronică, cele din situații de urgență sau de pe tastatura bancomatului și, nu în ultimul rînd, la semafor, culorile ne transmit informații cu valoare adaptativă, indiferent dacă este vorba despre febra, frica, furia, lăcomia, dezgustul sau excitația sexuală a celui/celei de lîngă noi sau de pericolul unor fenomene meteorologice.
Arhitecții, experții în comunicare, psihologii, scenografii, persoanele care lucrează în marketing ș.a.m.d. speculează atît predispozițiile noastre genetice, cît și condiționările culturale care au legătură cu cromatica. Avem culori liniștitoare, iritante, calde, reci, pline de viață, triste, iar sinesteziile și restul figurilor de stil din această enumerare sînt influențate de contexte sociale, economice, culturale.
În anul 1810, Johann Wolfgang von Goethe a publicat cartea Zur Farbenlehre, în care autorul a propus o roată simetrică a culorilor. Mai devreme, tot Goethe, în colaborare cu Schiller, influențat de o tradiție de gîndire care îi include pe Aristotel, Vitruvius și, nu în ultimul rînd, pe Newton a formulat un model în care douăsprezece culori erau alocate unor ocupații umane sau unor trăsături de personalitate împărțite în patru categorii sau temperamente. Goethe a inclus și atribute estetice în această roată a emoțiilor, sub titlul „Utilizări alegorice, simbolice și mistice ale culorilor”, astfel devenind părintele unui fel de psihologie a culorilor. Asocia roșul cu frumusețea, oranjul cu noblețea, galbenul cu binele, verdele cu utilul, albastrul cu comunul și violetul cu inutilul. Perspectiva sa și-a pus amprenta în mod semnificativ asupra artei plastice, de la pictorii prerafaeliți la Kandinsky, care considera cartea lui Goethe despre culori ca fiind una dintre cele mai importante din cele care există, dar a influențat și alegerea culorilor care apar pe steagul Columbiei. Aceasta s-a făcut în urma unei discuții între Goethe și revoluționarul columbian Francisco de Miranda, respectiv pe baza asocierilor enumerate mai sus.
Chiar și fără să fim influențați de perspectiva autorului Suferințelor tînărului Werther, culorile sînt asociate în mintea noastră cu emoțiile. În mod mai mult sau mai puțin conștient analizăm emoțiile fiecărei persoane cu care interacționăm, traducîndu-le în termeni de limbaj cotidian cu expresii ca „negru de supărare”, „roșu de furie”, „galben de frică”, dar și starea lor de sănătate, vîrsta, identitatea.
În natură, la fel ca în trafic, roșul înseamnă de cele mai multe ori pericol. Culorile puternic saturate, opusul camuflajului, semnalizează că purtătorul lor este fie toxic, fie otrăvitor. La majoritatea păsărilor și la multe mamifere, masculii au un penaj sau o blană mai colorate, iar femelele sînt mai discrete din punct de vedere cromatic. Natura alege să expună și implicit să selecteze masculii, și să protejeze femelele. Acest lucru a fost valabil mult timp și la homo sapiens, iar în unele culturi încă este. O posibilă explicație este că în lumea civilizată contemporană, trăind intra muros, unde sînt mai puține pericole, ne permitem luxul de a avea femele mai vizibile din punct de vedere cromatic (ca păr, haine, bijuterii, unghii), dar tradițional, în majoritatea culturilor, bărbații erau cei care purtau mai mult vopsea aplicată pe față și pe corp, bijuterii, culori, unghii vopsite, pene și, ceva mai tîrziu, pantofi cu toc. Chiar și camuflajul pe terenul de luptă este o (re)descoperire relativ modernă. Înainte de a se impune moda armelor de foc era considerat un act de lașitate, iar vizibilitatea pe cîmpul de bătălie, o dovadă de vitejie. E drept, și mirosul corporal puternic era considerat la un moment dat în cultura occidentală drept un semn de sănătate.
Revenind la propunerile protopsihologice ale lui Goethe de interpretare a relației culoare-caracteristici psihologice, merită să menționăm că mai aproape de zilele noastre, care par să corespundă cu perioada de glorie/vîrf a psihologiei, Robert Plutchik, psiholog american de la Universitatea South Florida, ne-a oferit la începutul coloraților ani ’80 o altă roată a emoțiilor, o reprezentare vizuală a modului în care se combină unele emoții și a celui în care se formează altele. Baza este formată din opt emoții (bucurie, tristețe, furie, încredere, dezgust, surpriză și anticipare). Ele sînt dispuse în perechi pe principiul trăirilor opuse (bucuria și tristețea, frica și furia ș.a.m.d.). El a identificat diade ale emoțiilor și sentimentelor, care pot fi primare, secundare sau terțiare. Ca exemplu, bucuria și încrederea ar fi două emoții care împreună formează un sentiment, cel de iubire. De cele mai multe ori, roata emoțiilor a lui Plutchik este reprezentată în culori, gradul de saturație a culorilor fiind corelat pozitiv cu intensitatea emoțiilor/sentimentelor.
Deși consider modelul lui Plutchik unul nu doar inspirat și inspirațional, ci și unul cu valoare practică în psihoterapie, cel mai utilizat și util instrument care implică emoție și culoare pe care îl folosesc în activitatea de cabinet, în special în partea de psihoeducație, este Inside Out, filmul de animație din 2015, cel în care Pixar ne oferă o reprezentare foarte simpatică și proporțional de colorată a celor cinci emoții care o animă sau deprimă pe cea care este centrul unei povești despre pierdere, schimbare și reziliență. Modelul propus de Pixar se suprapune 60% cu cel al lui Plutchik, în condițiile în care două emoții din cele cinci prezentate în film au culorile inversate (în film, dezgustul este verde și frica are culoarea violet). Aș introduce acest film în orice syllabus de ore de educație de inteligență intra- și interpersonală – desigur, în lumea ideală în care ar exista o astfel de materie în programa școlară.
Apropo de cinematografie, văzul pare să fie cel mai speculat dintre simțuri. Trăim o veritabilă epocă a ocularcentrismului. Homo videns, un Ochilă contemporan, e cel care percepe lumea în primul rînd prin imagini, de cele mai multe ori în detrimentul celorlalte simțuri. Dependența noastră cotidiană de ecran, imagine, film pare să fie atît o cauză, cît și un efect al acestei etape pe care o experimentează omenirea în prezent.
Ar fi multe de povestit pe acest subiect, dar voi încheia cu două experimente care au influențat în mare măsură modul în care percepem problema adicțiilor și care au legătură și cu culoarea, cu frumosul de lîngă noi. În anii ’60, niște psihologi americani au folosit cutia lui Skinner (un recipient în care părintele psihologiei comportamentaliste a studiat reacțiile șobolanilor la pedeapsă, respectiv recompensă) pentru a încerca să înțeleagă modul în care acționează drogurile. Au închis niște șobolani în cutiile respective și le-au oferit posibilitatea să își administreze droguri apăsînd o manetă. Reacțiile șobolanilor, care și-au administrat cantități tot mai mari de drog, au fost folosite ca argument în războiul împotriva drogurilor, dar mai ales ca model de funcționare a adicției, ideea fiind că drogurile sînt rele și că sîntem condamnați la dependență dacă sîntem expuși la ele.
Din fericire, un alt psiholog, de data asta un canadian, a corectat aceste model simplist și orientat către prohibiție. Bruce K. Alexander a considerat că e greșit să nu luăm în considerare faptul că ratus norvegicus sînt animale sociale, sexuale, ființe cu nevoie de activitatea și explorare, așa că a realizat un „parc al șobolanilor”, unul în care aceștia aveau posibilitatea să interacționeze, să se joace. Nu în ultimul rînd, unul în care pereții, spre deosebire de pereții albi ai carcerei lui Skinner, erau colorați. În experimentul lui Alexander, șobolanilor din parc le-au fost oferite droguri, iar același lucru a fost făcut și cu șobolani aflați în izolare în cutii terne. Concluzia experimentului a fost că șobolanii din parc au consumat cantități foarte mici de drog în comparație cu semenii lor încarcerați. Desigur, culoarea este doar una dintre variabilele folosite de Alexander în experimentul său, dar chiar fără să îi acordăm un rol decisiv, merită să luăm în considere posibilitatea de a ne colora la modul propriu viețile, atît per se, cît și metaforic.
În psihologia pop se vorbește despre senzația de rău fizic pe care o putem avea în fața expunerii la (prea mult) frumos, la un peisaj urban ravisant, cum a fost cazul lui Stendhal, care, atunci cînd a ajuns la Florența, ar fi leșinat, copleșit de frumusețea locului, sau în fața unei creații/opere de artă. Făcînd abstracție de acest improbabil pericol, putem lua în considerare ideea că ochiul nostru este făcut să perceapă culori naturale și variate, că există o sete constantă de natural și de frumos în esența noastră, una care este validată de serotonina care picură în noi atunci cînd facem o plimbare în natură. Există nenumărate studii care confirmă că a contempla un spațiu verde natural este un mod eficient și la îndemînă de scădere a stresului și de îmbunătățire a stării de spirit.
Îmi propun să revin într-un viitor nu foarte îndepărtat cu o continuare a acestui text, una în care voi aborda aspecte care țin de relația culoare-discriminare de gen și de rasă. Pînă atunci vă doresc să aveți parte – vorba băieților de la Black Pumas – de toate culorile voastre favorite.
Mircea Dragu este psihoterapeut și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu (Editura Humanitas Junior, 2022).
Foto: Goethe, Zur Farbenlehre
