În urmă cu 300.000 de ani, strămoșii noștri trăiau în grupuri mici, înconjurați de prădători, foamete și conflicte tribale. Selecția naturală a favorizat indivizii care anticipau pericolele. Amigdala, centrul fricii, s-a dezvoltat să reacționeze în milisecunde la un zgomot suspect. Cortexul prefrontal, responsabil cu planificarea și autocontrolul, a apărut mai tîrziu în evoluția speciei hominin. Iar în procesul de creștere al ființei umane își încheie dezvoltarea în jurul vîrstei de 25 de ani. În prezent, deși majoritatea oamenilor nu se mai confruntă cu leii din savană, amigdala nu se dezactivează. Pericolele nu dispar complet odată cu modernizarea, unele rămîn (uciderea, violuri, războaie etc.), altele se transformă (corupție, excluderi sociale, înfierări digitale etc.). Creierul nu face diferența, activează aceleași mecanisme.
Cercetările neuropsihanalitice ale lui Jaak Panksepp și ale lui Mark Solms demonstrează că emoțiile de bază (frică, furie, panică, căutare, dorință, bucurie, dor/atașament, îngrijire) sînt codificate în circuite subcorticale comune tuturor mamiferelor. Creierul nostru nu e adaptat la bucurie sustenabilă, ci la supraviețuire intermitentă. Dopamina funcționează pe principiul „predicție-eroare”: eliberează un val intens cînd obținem ceva neașteptat, dar revine rapid la nivelul de bază. Aceasta este „banda rulantă hedonică”, descrisă de Daniel Kahneman, în care indiferent cît de mult creștem standardele, satisfacția rămîne efemeră.
Istoria medicală a fricii, scrisă de Marc-Antoine Crocq, arată că ceea ce numim azi „tulburare de anxietate generalizată” a fost, pe rînd, panofobie, neurastenie, anxietate nervoasă. În secolul al XVIII-lea, pacienții „pantofobici” se temeau „de tot și de nimic”. Freud distinge între frică (reacția la amenințarea concretă) și anxietate (starea difuză de vigilență). În Inhibiție, simptom, angoasă, el descrie că anxietatea apare atunci cînd pulsiunile inconștiente (impulsurile primare precum cele sexuale și agresive) amenință să spargă barierele Eului (funcționarea în realitatea externă, care presupune gestionarea internă a acestor impulsuri fără trecere la act), un proces similar cu activarea amigdalei în fața unui „pericol intern”. Pentru neuropsihanaliză, afectul este forma primară a conștiinței. A fi treaz înseamnă, înainte de toate, a simți. Conștiința afectivă (interoceptivă) precedă reprezentarea cognitivă (capacitatea simbolică): întîi simțim lumea, apoi o gîndim. Mark Solms arată că experiența subiectivă (simt că exist și apoi mă recunosc că exist) se naște din procesele endogene de excitație, nu din percepțiile exterioare. În acest sens, frica și anxietatea sînt stări de conștiință interoceptivă, semnale viscerale ale tulburării echilibrului intern. El cercetează pe pacienți în stare vegetativă și deduce că un cortex intact, fără activitate afectivă nu produce conștiință, pe cînd un creier cu cortex minim, dar cu trunchi activ poate avea stări afective conștiente rudimentare. Așadar, simțirea precedă gîndirea și este fundamentul formării conștiinței. Această perspectivă răstoarnă ierarhia clasică dintre rațiune și emoție. Cortexul nu „domină” sistemul limbic, ci îl traduce simbolic. Prin urmare, anxietatea ca stare viscerală poate exista și fără un obiect clar gîndit, susținînd observația lui Freud că uneori corpul se teme înainte ca mintea să știe de ce.
Anxietatea este mesajul unei tensiuni vitale, nu un defect de fabricație. Ea ne spune că sîntem vii, că organismul nostru încearcă să se organizeze, reducînd „energia liberă” (cum ar formula Karl Friston), adică surpriza existenței. Mintea umană a dezvoltat moduri de autoliniștire și liniștire pentru a tempera vigilența și a regla sistemul nervos care (tot pentru supraviețuire) mai are nevoie și de pauze, precum și de sentimentul de siguranță. La început, înainte de dezvoltarea completă a creierului și funcțiilor Eului, aceasta este trăită în relația cu mama. Etologul Frans de Waal ne subliniază în cercetările lui că grupurile de primate funcționează pe bază de atașament și ierarhie, două forțe care co-reglează anxietatea. Așadar, puiul se liniștește doar în prezența mamei, adultul doar în interiorul grupului, iar excluderea socială echivalează cu moartea.
Odată cu evoluția speciei umane, frica și anxietatea au dobîndit și o dimensiune culturală. Dacă toate animalele cunosc frica, oamenii au transformat-o și simbolizat-o în moduri variate, de la mituri la ritualuri și sisteme sociale. Un prim aspect antropologic este observația că anxietatea are și o latură colectivă. Oamenii, ființe profund sociale, nu se tem doar individual, ci și la unison. De-a lungul istoriei, comunitățile au împărtășit îngrijorări comune: frica de mînia zeilor, spaima de fenomene naturale (secetă, cutremure) interpretate adesea ca pedepse divine, frica de dușmani invadatori sau de spirite malefice. Acestea au dat naștere la ritualuri și credințe menite să aducă un sentiment de control și liniștire. De pildă, ceremonii pentru alungarea „duhurilor” aducătoare de boală sau ghinion (un mod de a exorciza anxietatea de necunoscut), dansuri ritualice pentru îmblînzirea forțelor naturii (Caloianul) sau practici de inițiere prin care cei tineri erau învățați să-și înfrunte fricile și să devină membri deplini ai tribului. În credințe și practici religioase oamenii au căutat alinare și sens, construind narațiuni care să îmblînzească spaima de neant. Antropologii au arătat cum chiar și superstițiile de zi cu zi (să eviți pisica neagră, să porți un talisman norocos) sînt micro-ritualuri de gestionare a incertitudinii. Mici încercări magice de a ține în frîu teama difuză că s-ar putea întîmpla ceva rău.
În societățile tradiționale, grija era adesea un factor de coeziune: frica de un dușman comun îi unea pe oameni, grija pentru recolte îi făcea să colaboreze la munca cîmpului, teama de furia zeilor îi determina să respecte tabuuri morale. Îngrijorarea colectivă, bine canalizată, funcționa ca un liant social și ca un mecanism de adaptare a grupului. Desigur, exista mereu (și încă există, după cum am observat în anul precedent) riscul ca frica să fie instrumentalizată. Liderii abili manipulează de milenii temerile mulțimii, creînd țapi ispășitori sau amenințări inventate pentru a-și consolida puterea. Din punct de vedere antropologic psihanalitic, anxietatea este la fel de contagioasă ca orice virus: panica morală sau isteriile colective (de pildă, vînătoarea de vrăjitoare din secolul al XVII-lea sau diverse panici contemporane propagate de rețelele sociale) arată cum frica se poate transmite rapid într-un grup, conducînd la comportamente iraționale în masă.
În context postmodern, cultura joacă un rol dublu. Pe de o parte, cunoașterea științifică și progresul medical ne-au eliberat de multe spaime străvechi (nu ne mai temem de eclipse ca de semne apocaliptice, știm că fulgerul nu e mîna lui Zeus, avem vaccinuri contra multor boli care altădată decimau populații). Pe de altă parte, modernitatea a născut anxietăți proprii: teama de eșec într-o societate foarte competitivă, nesiguranța locului de muncă într-o economie volatilă (înlocuirea unor locuri de muncă cu Inteligența Artificială), anxietatea în fața fluxului copleșitor de informații (se vehiculează noțiunea „epidemie de anxietate” în era digitală, unde sîntem bombardați cu știri alarmante global). Anxietatea s-a subtilizat. Dacă bunicii noștri erau îngrijorați de recolta de anul viitor, noi sîntem îngrijorați predominant de împlinirea de sine și de imaginea socială. Statutul social a devenit un teren fertil de anxietate: Cum mă văd ceilalți? Sînt suficient de bun? Prin urmare, în mediile urbane nu ne mai temem în principal că nu vom avea grîne, ci că nu contăm. Este o transformare a anxietății: de la supraviețuire fizică la cea psihică (identitate). Antropologii culturali au documentat manifestările specifice de anxietate întîlnite doar în anumite societăți. De pildă, în cultura japoneză există taijin kyofusho, teama patologică de a nu-i deranja sau ofensa pe alții prin prezența proprie, care reflectă valoarea enormă pusă pe armonie socială. Deși substratul biologic al anxietății este același, cultura îi poate oferi diferite măști. Grijile sînt universal umane, dar cum le explicăm și cum le trăim depinde de context. Un american anxios ar spune „sufăr de burnout”, un țăran medieval ar spune „sînt chinuit de iele”. Fondul e similar, dar forma narativă diferă. O comunitate empatică, solidară, își poate ajuta membrii să-și poarte mai ușor de grijă; o societate clivată, competitivă, poate amplifica anxietățile individuale pînă la patologii.
Frica necontrolată poate naște violență și nedreptate, dar frica asumată lucid poate naște prudență și solidaritate. Lumea este plină de incertitudini și cu toții sîntem vulnerabili. Din anxietate înțeleasă se pot naște compasiunea și o forță morală care ne reamintește de datoria de a ne proteja reciproc. Dacă nu am fi capabili de anxietate, am fi probabil și incapabili de grijă iubitoare. Pentru că a-ți păsa de cineva sau ceva înseamnă să îți fie teamă să nu pierzi sau să nu degradezi acel lucru. Mă întreb cum ar arăta o lume în care nimeni nu s-ar îngrijora de nimic. Pare, la prima vedere, un paradis. Dar la o privire mai atentă, ar fi o lume inumană. Oamenii nu s-ar mai feri de pericole, nu i-ar mai proteja pe cei dragi și nu ar mai căuta sens. Serenitatea adevărată nu este absența îngrijorării, ci capacitatea de a stăpîni anxietatea și a o integra, fără a ne lăsa copleșiți. Din perspectivă psihanalitică, sănătatea mentală nu înseamnă zero anxietate, ci un Eu suficient de puternic încît să stea cu propria anxietate ca lîngă un oaspete inevitabil, folosind-o ca pe o sursă de informație și energie și nelăsînd-o să devină un tiran interior. Poate că nu e rău că nu am fost proiectați pentru liniște absolută. Neliniștea noastră este prețul conștiinței și al libertății, dar și motorul progresului și al profunzimii umane. Grija poate naște compasiune, iar neliniștea poate naște conștiință. În asta constă, poate, una dintre marile dileme și totodată triumfuri ale condiției umane.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
