Un clișeu destul de răsuflat, al cărui adevăr subînțeles nu pare să mai nască îndoieli (sau nu în orice nas), pretinde că banii n-au miros. Ba au. Există mirosuri aparte pentru fiecare ban și ele fac diferența între banii unora și banii altora, deosebindu-i nu doar prin foșnetul sau clinchetul atît de plăcute auzului comercial, cît mai ales printr-un parfum anume ori, dimpotrivă, o duhoare grea. Firește, numărul acestor valori mirositoare este uriaș, cu neputință de cuprins într-o expunere pe scurt, așa că nu mă-ncumet să le iau la bani mărunți, ci am să extrag aici numai niște esențe.
Încep (cum altfel?) cu dolarul jamaican (0,027 lei, pentru cei dornici să afle rata de schimb): are un miros puternic de rom păstrat în butoaie de reggae, la temperaturi creole. O rupie indiană (0,048 lei) miroase dimineața a Gange și seara a Gandhi. La rîndul ei, rupia indoneziană (0,00026 lei) împrăștie în buzunare un parfum de iasomie albă (Melati Putih îi zic localnicii) care te îmbie s-o mîngîi, pe cînd rupia pakistaneză (0,015 lei) te aduce, olfactiv vorbind, printre capre. Un leone din Sierra Leone (0,18 lei) nu miroase mai deloc (poate nițel a safari), însă rage. Aroma unui quetzal din Guatemala (0,57 lei) ezită între corazón și chili, amețindu-te nazal. Evident, nu pot trece peste ngultrum din Bhutan (0,048 lei), care ar mirosi a gaz dacă butanul ar avea miros – neavînd, ngultrum miroase a ngultrum. Rielul cambodgian (0,0011 lei) te-ar putea atrage cu aromele orezului tandru, dar te respinge imediat cu izul său subiacent de Khmer Roșu. Se spune că bolivarul venezuelean (0,000017 lei) cam pute a petrol și droguri, și umblă vorba că, în curînd, moneda oficială a țării va fi trumpul (0 lei).
Dacă o luăm în jos pe firul istoriei locale, găsim la noi, pe aceste meleaguri binecuvîntate cu de toate, o sumedenie de bani care de-a lungul vremii au înmiresmat (sau împuțit) pungile tîrgoveților, și asupra unora dintre ei vom zăbovi preț de cîteva rînduri. (O precizare: ca ordin de mărime, sumedenia este net inferioară puzderiei, dar cu vreo două capete deasupra grămezii.)
Mai întîi, paraua. Ne spun specialiștii într-ale monedei c-au fost cîndva două parale, una otomană și alta rusească (numită de numismați moneda de la Sadagura). (Pesemne – fie-mi îngăduită ipoteza – de aici se trage expresia „a face [pe cineva] de două parale“, adică ruso-turc. Ce e mai rău de-atît pentru un moldovean sau un muntean? Poate neantul.) Inițial, paraua mirosea frumos a levănțică și iaurt, cu note finale de busuioc industrial. Dar într-o zi, pe la amiază, o puse naiba de-i făcu ochi dulci cui nu se cuvenea să-i facă una ca ea: vecinului taler din palma unui boier hapsîn. Acesta (de bună seamă, talerul, fiindcă boierul dădea tîrcoale unui chilipir) a fost înfuriat la culme de un asemenea afront din partea paralei. Cum îndrăznea opinca să își înalțe galeșa privire la vlădică? Și pe dată a stropit-o peste ochi (să-l ție minte!) cu vin de Drăgășani dintr-un clondir ce îl avea la dînsul pentru libațiuni nocturne, căci talerii, se știe, beau vîrtos. Vinul era vechi și tare, cu un conținut de alcool ridicat, iar paraua, ca urmare a stropirii agresive, a rămas chioară. De atunci mirosul i s-a înăsprit, ea mirosea cînd și cînd a zaiafet pe terminate, însă cel mai adesea emana un damf de pierzanie.
De la para la galben nu e cale lungă, și pe drumul într-acolo ne va fi călăuză Vasile Alecsandri (cel cunoscut de iubitorii literaturii școlare sub porecla duioasă „gardul de la Mircești“ fiindcă își împrejmuise moșia cu un gard făcut din versuri). În Istoria unui galbîn și a unei parale, apărută în 1844, Alecsandri ne pune să ascultăm conversația paralei cu galbenul (prefer să scriu „galben“ întrucît forma originară „galbîn“ are un iz vetust), conversație din care am reținut, pentru savoarea ei, o replică a galbenului: „Îți amintești, scumpa mea, de-acea epocă fericită cînd ne-am întîlnit în buzunarul căpitanului Costiță?“. Vom scotoci împreună, așadar, prin buzunarul căpitanului Costiță, în căutare de mirosuri semnificative, cu precădere a celor legate, ombilical, de galben. Cum bine știu aceia care l-au cheltuit cu folos pe diverse fleacuri, pe nimicuri costînd o avere și pe alte marafeturi, galbenul mirosea, la naștere, a violete (precum și violetul mirosea a gălbenele). Apoi, paleta de mirosuri i s-a îmbogățit simțitor, alăturîndu-i-se arome de caftan, de iminei și de ișlic, peste care s-au suprapus, în pas cu vremea, unele mai europene: de frac, de căi ferate și de cadril. Treptat, din pregnant cum era odinioară, mirosul galbenului a devenit indescifrabil.
Ar mai fi cîte ceva de zis despre pitac și creițar (în completarea lucrurilor zise anterior), dar pentru că n-am de gînd s-o lungesc și nici s-o lățesc, am să spun numai atît: pitacul și creițarul (la un loc și separat) au un miros leneș.
Spre încheiere, deschidem Naturalis Historia a lui Plinius (la Cartea a șaptea), unde aflăm despre „neamul astomilor, cei fără gură […], care trăiesc doar din aerul și din miresmele pe care nările lor le inspiră. Ei nu au nevoie de nici un fel de hrană sau de băutură, ci doar de parfumuri de rădăcini, de flori și de mere de pădure, pe care le poartă cu ei la un drum mai lung, ca să nu le lipsească mirosul lor; o mireasmă puțin prea intensă le ia viața cu ușurință“. E limpede, cred, că astomii nu puteau supraviețui într-o lume cu mirosuri pătrunzătoare cum e asta, de ieri și de azi, a banilor.
.jpg)
