Nu am fost scriitor „oficial” pînă în 1990. Așa că tot ce s-a întîmplat înainte nu poartă pecetea breslei și nici parfumul crîșmelor. Am intrat prima dată într-o cîrciumă scriitoricească abia în 1983. Dar știam, oho, știam pe dinafară legendele acelor locuri sacre, în care legendele literare contemporane veneau să-și înece amarul, să-și strige geniul și să golească butoaiele. De văzut, nu le-am văzut niciodată. Așa că singurul locaș de cult inspectat temeinic este „cantina” scriitorilor, din sediul Uniunii, de pe Calea Victoriei 115. Fusesem angajat gestionar la Cartea Românească și, ca orice slujbaș, aveam, de bine, de rău, acces și la izvorul tămăduirii burticale. Crîșma avea două părți: interiorul și exteriorul de vară. Cum intrai, pe dreapta, era masa lui Jebe(leanu), unde maestrul ținea sfat de taină cu Ileana Mălăncioiu. O să povestesc mai multe despre această masă, pentru că ea a devenit, vreme de șase ani, stîlpul de nădejde al generației mele. Bătrînul Jebeleanu avea un ochi ascuțit. Și o limbă otrăvită. Mulți au încercat să-i intre în voie, cu momeli, cu șoșeli, dar n-au primit niciodată îngăduința de a lua loc. Țin minte cum l-a expediat o dată pe Traian Iancu, tartorul Fondului Literar (pușculița scriitorilor), ca pe un vierme. Iancu cel temut, vistiernicul, se făcea mic și o tulea cu coada-ntre picioare. Barzi ai României socialiste din București sau de aiurea erau îndepărtați cu mișcarea zvîcnită, din două degete. Nu aveau ce căuta acolo. Să-și ia repede tălpășița. Ei bine, ursuzul Jebe ne-a ochit. La masa lui s-a așezat, în valuri, mai toată generația ’80. Erau douăsprezece scaune în jur, niciodată treisprezece. Aici am fost și eu cu toată ceata. Poetul ne primea, noi ne afundam în vorbe și băutură, el doar ridica sprînceana, protector, nimeni nu ne putea da afară. Iar cînd lipsea, toți eram ciopor la acea masă privilegiată, sub ochii emisarului. Doamna Miți.
Doamna Miți era eșecul Școlii de Literatură, așa că ajunsese chelneriță aici și, pe cuvînt, furase ierarhia valorică de la Jebeleanu. Avea preferați și răsfățați (noi) și nesuferiți sau invizibili. Am văzut cum surzea instantaneu la apelurile sau la comenzile clienților nepoftiți. În cel mai rău caz le tăia avîntul cu „N-avem. S-a terminat”. Pentru noi găsea întotdeauna ba pricomigdale, ba vodcă, ba vin mai bun, ba un meniu gustos. Erau anii ’80 și cele mai prețioase lucruri din lume erau băutura și mîncarea. Unde mai pui că, atunci cînd se dădea stingerea, singurii care mai puteau zăbovi în grădină, ba chiar în restaurant (pe timp de iarnă), erau preferații ei. Cum vă zic, avea un al șaselea simț. Al valorii. Iar cînd zic „valoare”, mă includ și pe mine.
După cîțiva ani, doamna Miți și-a deschis sufletul. Scria în secret balade despre clienți și ni le citea numai și numai nouă. Eram oamenii ei de încredere. Și cine nu popula baladele ei! Am fost și eu subiect, și Ahoe, și Drăgănoiu, și Eugen Suciu, și Groșan. Jebeleanu era stîlpul rimelor. Conflictul cu Iancu avea măreția unei epopei. La sfîrșit, subalternul și prietenul meu Călin Angelescu a intrat și el în galeria personajelor și, cum se zice acum, a eurilor lirice. Rîdeam și ne bucuram, atît cît se putea.
Dar timpul trecea, greu, ușor, și marfa era tot mai puțină, mai proastă… Minunile doamnei Miți se răreau, dar deveneau, prin forța lucrurilor, și mai miraculoase. Picau la țanc.
Și a venit și ziua de 20 decembrie 1989. La Scriitori era o atmosferă de înmormîntare. Evenimentele de la Timișoara explodaseră în toate casele, pericolul plutea în aer și, tot la masa de care v-am vorbit, doi complotiști, eu și Călin, ne beam în tăcere paharele de vin. Nimeni nu bănuia că ne vorbiserăm să ieșim în stradă. Cînd? Nici noi nu știam. Cînd se va fi întîmplat ceva, orice, un incident minor, de care să ne agățăm. Înmormîntarea se simțea mai ales la mesele scriitorilor oficioși. Și, de undeva, dintr-un colț, numai ce o văd pe Mariana Marin cum se ridică în picioare. Ne-a privit pe toți, a dat ochii roată, numai bărbați peste tot, masculi în toată puterea cuvîntului și, cu vocea ei hîrșîită, dar cu o notă mai înaltă, ușor șovăitoare, ne-a țintuit locului: „Lașilor! Oamenii ăia mor la Timișoara, iar voi vă beți păhărelul!”. Aș fi sărit s-o îmbrățișez. Dar nu era timp de sentimentalisme.
Apoi a venit revoluția, repede, tăioasă și uluitoare. Pe 22, seara, era o fierbere care dădea în clocot. Scriitorii disidenți sau tăcuți, umili sau marginalizați intrau claie peste grămadă în restaurant. Nema băutură, nema Traian Iancu. Dumitru Radu Popescu îi dăduse cheile lui Mircea Dinescu. Iar Sorin Mărculescu, aerianul redactor-poet de la Cartea Românească, urla, transfigurat: „În genunchi! În genunchi!”. Printre cei prezenți era și Madi Marin. M-a văzut, m-a luat în brațe: „Iartă-mă, iartă-mă, n-am știut ce ai să faci”. Eh, fusesem dat mort pe 21 și bucuria reînvierii venea după ani de disperare. „Ușor, ușor”, i-am zis, „mă doare.”
După aia, cîrciuma a decăzut, iar doamna Miți a dispărut ușurel, ca o elevă cuminte și ghinionistă, fugită de la Școala de Literatură. Dar oricine își va mai aduce aminte de acele vremuri, pe ea o va vedea prima.
Florin Iaru este scriitor. Ultima carte publicată: antologia de poezie Ospiciile imaginației, Editura Cartier, 2020.
