„Să te ia dracu’!” este cea mai comună urare pe care și-o fac românii supărați unii altora, „binecuvîntîndu-se” nonșalant să sfîrșească în brațele diavolului și în chinurile Iadului. Dracul de lîngă noi nu este însă doar parte dintr-un limbaj comun specific norodului de prin mahalale sau de pe ulițe, ci și Domnul, cel de sus, din marea sală a tronului, își amenință supușii cu Satana. De pildă, la 17 februarie 1818, Ioan vodă Caragea (1812-1818), supărat că ispravnicii din județul Prahova nu-și făceau datoria și îngăduiau o serie de abuzuri, îi trimitea la dracu’: „Să știți că dracu vă va lua de vor mai veni de acum înainte la uzul Domniei mele unele urmări ca acestea”.
Dracul se metamorfoza în diferite lighioane care mai de care mai înspăimîntătoare, bîntuind nopțile și mai ales imaginația oamenilor din trecut (și din prezent). Noaptea era împărăția spiritelor diavolești care ieșeau de prin toate văgăunile pentru a se răzbuna pe fragila ființă umană incapabilă să-și ducă existența fără tentațiile păcătoase ale inspiratului Scaraoțchi. Tînărul Dimitrie Foti Merișescu introducea în poveștile sale un Sarsailă simpatic atunci cînd se perinda prin sudul Munteniei, în toamna anului 1814, fugind noaptea, de frica ciumei. Aparițiile sale nocturne, în locuri neașteptate, alunecînd din vîrful unei căpițe de fîn, de pildă, în mijlocul unui ospăț, la lumina lunii, provocau o frică atît de mare că comesenii abandonau urciorul cu must și friptura de miel pentru „a o tuli la fugă”. Totuși, dracul nu era simpatic nici măcar în glumă. „Ptiu, drace!”, strigau femeile și-și făceau cruce chiar și atunci cînd se amuzau, căci dracul ăsta nu le dădea pace și putea pune stăpînire oricînd pe sufletele celor vii și, mai ales, pe ale celor morți. Lumea trecutului a fost adînc ancorată în credințele populare în care superstițiile și miracolele guvernau conduite și comportamente.
Cînd alcătuia lucrarea sa dedicată Istoriei igienei (1902), cunoscutul medic Iacob Felix nota că strigoii și strigoaicele, moroii și moroaicele, ielele și zburătorii, diochii și dioaicele, dracii și drăcoaicele populau lumea rurală, revoluționînd magicul, prin incantațiile și descîntecele compuse și intonate. Din fotoliul de igienist, Felix putea scrie cît îl ținea cerneala că dracii erau doar parte a unui imaginar și că „nepurtarea de grijă” ar putea fi o explicație mai logică a unor patimi apărute de niciunde în viețile oamenilor. Oamenii însă își trăiau viețile în vecinătatea moroilor și strigoaicelor. De exemplu, la 1794, Ene seimenul cerea iertarea de dările către Stăpînire, argumentînd că „ielele i-au luat picioarele” și l-au boșorogit de nu mai putea merge. „Ene cel luat de iele”, după cum semnează în jalbă, ajuns în fața anchetatorilor, se dovedea, într-adevăr, „bolnav și surpat”, dar despre iele n-a mai pomenit nimeni nimic.
Despre iele, strigoi, moroi și deochi consemna destul de mult și medicul bucureștean Constantin Caracaș. Analizînd Valahia și populația asupra căreia își exercita talentele de medic, Caracaș denunța numeroasele superstiții și practicile uneori magice, alteori doar disperate ale populației care încerca să-și găsească alinare într-o epocă a supraviețuirii departe de lumina cunoașterii. De pildă, ce se putea crede despre Maria, atinsă de aripa smintelii, care alerga „la piele”, adică goală, pe cîmp, lăuză fiind?! Ion, soțul, zicea că din „păcatele lui” femeia pătimea, în timp ce vecinii vorbeau de „cel necurat” care a pus stăpînire pe trupul istovit de durerile facerii. La 1803, cînd se întîmpla rătăcirea Mariei pe cîmpurile din Ialomița, consătenii ei știau prea puțin despre trupul femeii și mai puțin despre femeia lăuză, care oricum era considerată impură și de care nimeni nu avea voie să se apropie pînă la curățenia cea de 40 de zile. Păcatele lui Ion și ale neamurilor lui, păcatele cele nemărturisite se întrupaseră în duhul necurat al Avestiței. Într-un descîntec, transcris de Aurel Candrea, Avestița sau Aripa Satanei era descrisă ca duhul ce se putea preschimba în cîine sau pisică, în păianjen sau muscă, reușind astfel să pătrundă „în casele oamenilor, smintindu-le femeile și pruncii”.
Alteori, satul întreg era atins de aripa necurată a Satanei, cînd moartea părea că vine prea repede și „din lucru de nimica”. Strigoii se ridicau din morminte și se distrau, dormind nopțile la streșinile caselor, plecînd spre dimineață cu cîte un suflet atins de febră sau friguri. După o epidemie de friguri din anii 1790, sătenii din Argeș, Dolj și Olt s-au speriat atît de tare de moartea grabnică și neașteptată a celor dragi, că au plecat la vînătoare de strigoi, dezgropînd trupurile dușmanilor bănuiți că s-au întrupat în duhuri negre, pentru a-i pironi de eternul mormînt cu ajutorul unui par ascuțit, adînc înfipt în inimă. Dezgroparea morților, care oricum se întîmplă odată la șapte ani, ca ritual funebru, sporea și mai tare părerile în preschimbarea morților în duhuri drăcești, atunci cînd cadavrele erau descoperite în poziții care nu semănau cu ziua plîngerii. Un articol de la 1841, din Icoana lumii, vorbea de „falșii vampiri sau vîrcolici”, rezultați dintr-o practică neadecvată a îngropării morților care se făcea repede și urmîndu-se doar aparențele unei neînsuflețiri subite. Mortul fără a fi mort se străduia să iasă la suprafață, zvîrcolindu-se pînă la epuizarea finală. Poate ar fi mai bine să facem ca „în staturile civilizate”, propunea revista, și să lăsăm mortul să ne dea de veste dacă a murit de tot sau doar a alunecat „într-o letargie”; „să-l așeazăm în o cămară lîngă biserică și să-i leagăm la mînă frînghia unui clopot, ca trezindu-se să ne dea de știre”.
Poveștile cu vîrcolaci și vampiri au fascinat Europa secolului al XIX-lea, iar Moldova și Valahia erau prezentate drept campioane în ale dansurilor macabre. De pildă, în martie 1874, Le Figaro relata, sub titlul Un vampire à Paris, moartea tragică a tinerei Caterina Obrescu, în locuința sa din 27 Rue Briare, Paris, muncită noapte de noapte de fantoma fostului soț, Alexandru Detenio. Caterina fugise din Iași pentru a fi cît mai departe de familia Detenio, plină de vîrcolaci. Moartea subită a lui Alexandru, la Viena, a ajuns-o din urmă, iar vorbele strigate la despărțire – „O să vă vizitez la moartea mea, Doamnă” – i-au pecetluit destinul. Soarta tinerei Caterina, ucisă de propriile credințe, a impresionat Parisul și a dat un nou imbold imaginarului fantastic ascuns în Carpați. Coincidență sau nu, la puțină vreme (ianuarie 1875), Camille Saint-Saëns introducea pe scena pariziană fantomele morții într-unul dintre cele mai frumoase poeme simfonice, La Danse Macabre.
Constanța Vintilă este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.
.jpg)
