„Moartea nu ne privește pe noi; căci atît timp cît noi existăm, moartea nu este prezentă, iar cînd moartea își face apariția, noi nu mai existăm”, scria Epicur în Tetrapharmakos. Și totuși, nimic nu ne angoasează mai mult decît moartea. O „ascundem” în cotloanele minții și o denegăm, o înfruntăm și deplîngem în spitale, deși ne îngrijorează, o delegăm medicinei atunci cînd ne copleșește durerea, o evaluăm în statistică prin rata de mortalitate, o plasăm la periferia discursului public atunci cînd devine subiect social dificil și, cu toate acestea, ea continuă să organizeze, în tăcere sau zgomotos, întreaga noastră existență. Nu întîmplător una dintre cele mai intense dezbateri etice din ultimele decenii ce reunește medici, juriști, filozofi, scriitori, teologi, psihologi și psihanaliști se referă la eutanasie, cu toată complexitatea inclusă. Fiecare vorbește despre cererea de moarte, dar fiecare problematizează, de fapt, altceva.
Pentru psihanaliză, chestiunea este: atunci cînd un om sfîșiat de îndelungă suferință corporală și psihică ajunge să implore „Nu mai pot îndura, ajutați-mă să mor”, ce anume din lumea lui interioară strigă cu disperare? Această întrebare diferențiază psihanaliza de perspectiva medicală sau legislativă și deplasează accentul de la actul medical la ființă, de la decizie la dorința de a muri în demnitate, de la lege la alegerea proprie persoanei în suferință. Psihanaliza nu își propune să stabilească dacă eutanasia este legală sau nu, este morală sau nu, ci încearcă să dea sens autentic la ce se petrece în interiorul unei ființe umane aflate în pragul alegerii propriei dispariții.
„Dacă îl ajut să moară, sînt un criminal. Dacă îl las să agonizeze, sînt un torționar” este dilema teribilă a lui Mariano de Santis din recentul și fenomenalul film La Grazia, al lui Sorrentino (2025). Omul contemporan este încurajat să-și aleagă identitatea, profesia, stilul de viață, chiar și modul de a muri. În acest context, revendicarea dreptului la eutanasie pare aproape inevitabilă. Dacă avem dreptul să decidem asupra tuturor aspectelor existenței noastre, de ce nu am avea oare și dreptul să decidem asupra sfîrșitului ei?
Însă această chestiune ascunde un paradox. Viața umană începe și se încheie în dependență, încă de la începutul existenței nu putem supraviețui fără îngrijirea unui celălalt. La sfîrșitul ei, redevenim complet vulnerabili, fragili, dependenți concret de prezența și de îngrijirea continuă a celuilalt. Din această dependență reală în momente de extremă suferință și neputință emerge una dintre semnificațiile psihice ale cererii de eutanasie. Pentru numeroși pacienți, suferința cea mai profundă nu este întotdeauna durerea fizică, ci pierderea completă a autonomiei, imposibilitatea de a mai controla propriul corp și propria imagine. În cazul eutanasiei, exitus este decis și realizat de către comisia medicală, la cererea explicită a pacientului atunci cînd este în deplinătatea funcțiilor mintale.
În situația sinuciderii asistate, medicul pune la dispoziție mijloacele necesare, însă actul final este realizat de pacientul însuși. Sedarea paliativă are o altă logică, scopul ei nu este provocarea morții, ci reducerea unei suferințe refractare la tratament, chiar dacă această intervenție poate scurta indirect durata vieții. Pentru psihanaliză, aceste diferențe juridice, medicale și etice sînt desigur importante, dar nu și suficiente pentru a soluționa acel double bind ce există în persoana care are de luat decizia finală. Iată, prin urmare, aceeași dilemă. „Dacă îl ajut să moară, sînt un criminal. Dacă îl las să agonizeze, sînt un torționar.” Dar ce anume încearcă să exprime persoana aflată în suferință? Ieșirea din suferință sau finalul vieții, concret? Poate de aceea și în La Grazia, neputincios în fața dilemei, Mariano de Santis exclamă dezesperant în fața calului agonizînd: „Să mi-o ceară! Să mă implore!”.
Psihanaliza insistă asupra caracterului intens ambivalent al oricărei alegeri și decizii umane, deoarece rareori oamenii doresc un singur lucru, aproape întotdeauna, datorită mișcărilor și dorințelor inconștiente, oscilează între nevoi și alegeri contradictorii. La sfîrșitul vieții, această intensă ambivalență devine adesea mai vizibilă ca oricînd. De aceea psihanaliștii clinicieni, teoreticieni, autori de scrieri psihanalitice consideră că îngrijirea paliativă și spațiile de ascultare clinică trebuie dezvoltate înainte ca eutanasia să devină singura soluție posibilă, iar asta nu pentru a nega libertatea individului, ci pentru a crea condițiile în care decizia sa să poată fi formulată în deplină cunoaștere a propriilor conflicte, stări afective și nevoi reale, autentice.
În psihanaliză, între dorința de a muri și dorința de a nu mai suferi există o diferență esențială. Confuzia dintre cele două riscă să simplifice excesiv una dintre cele mai complexe experiențe ale existenței umane. Să reamintim aici și că Sigmund Freud, avînd deja 83 de ani, după 16 ani de suferință grea din cauza cancerului de maxilar și 34 de intervenții chirurgicale dureroase, deja nevoit să și emigreze din cauza invaziei naziste, a cerut pe 23 septembrie 1939 medicului și prietenului său Max Schur supradoza letală de morfină. Eutanasia. Freud considera, încă de la inventarea psihanalizei ca metodă de investigare a Inconștientului, că nimeni nu își poate reprezenta cu-adevărat propria moarte, că putem concepe moartea altora, putem asista la ea, putem anticipa dispariția noastră, însă nu ne putem reprezenta efectiv propria inexistență. Inconștientul se comportă ca și cum moartea personală nu ar exista.
În acest sens, cînd un om spune că dorește să moară, el nu-și poate reprezenta experiența morții reale propriu-zise, își poate reprezenta sfîrșitul durerii, încetarea degradării, eliberarea de suferință, dar nu propria inexistență. Din acest motiv, psihanaliza este prudentă în fața echivalării dintre cererea de moarte și dorința autentică de a muri. În spatele unei astfel de solicitări pot exista multe alte sensuri, fiecare cu complexitatea sa, dorința de a opri durerea, dorința de a nu deveni o povară, dorința de a păstra controlul asupra maladiei și a întrepătrunderii vieții-morții, dorința de a nu fi abandonat, dorința de a fi văzut și ascultat pînă la sfîrșit. Paradoxal, uneori cererea de moarte este una dintre ultimele forme ale dorinței de viață, obligă lumea să răspundă, solicită autentică prezență, cere empatie și recunoaștere.
Drama sfîrșitului
În concepția psihanalistului britanic Donald Winnicott, de la începutul și pînă la finalul vieții sale ființa umană se constituie prin relație cu un celălalt. Nu există un Sine autonom care să preexiste întîlnirii cu celălalt, mai întîi există o dependență afectivă absolută, ulterior dependența relativă de celălalt, iar autonomia se capătă dificil și este, la rîndul ei, relativă. Din această perspectivă, drama sfîrșitului de viață capătă o nouă semnificație, deoarece bolnavul în stadiul terminal nu este doar un corp care se degradează, este un subiect ce retrăiește experiențe și agonii primitive, stări intense de vulnerabilitate și dependență. Și, dacă ne gîndim și la ce ne transmite ca sens existențial profund autentic D. Winnicott, anume ca viața să merite trăită, să o trăim autentic și creativ, atunci cel în suferință incurabilă, pe patul agoniei, ce fel de viață mai poate avea?
Nici nu mai este vorba dacă are sau nu dreptul să moară, ci dacă familia, medicii, echipele de îngrijire îi pot oferi condițiile necesare pentru a trăi această dependență fără umilință. În multe situații, intolerabilă nu este dependența în sine, ci lipsa unui mediu uman capabil să o susțină, de altfel și unul dintre cele mai importante aspecte ale îngrijirii paliative. În discursul public, îngrijirea paliativă este asociată în principal cu atenuarea durerii, însă esențialmente creează un spațiu în care moartea poate fi gîndită fără a fi grăbită, se acordă timp, sprijin pe o relație sigură, precum și posibilitatea transformării unei experiențe dure, brute, într-o experiență profund umană. În termenii lui Wilfred Bion, am putea spune că echipa paliativă îndeplinește o funcție de conținere, primește angoasele pacientului și le transformă în ceva suportabil.
Acest proces este esențial, fiindcă mulți oameni nu se tem atît de moarte, cît de suferință, de durerea insuportabilă, de agonie, de dezintegrarea psihică și somatică ce o poate preceda. Prezența unui celălalt capabil să conțină această angoasă poate modifica radical experiența sfîrșitului de viață. De aceea eutanasia nu poate fi separată de întrebarea despre calitatea îngrijirii paliative și de o etică a îngrijirii.
În reflecțiile sale despre etica psihanalizei, David M. Black propune o perspectivă diferită de abordările etice și morale clasice. Pentru Black, etica nu începe cu reguli, principii sau interdicții, ci prin capacitatea de a-l întîlni pe celălalt, în unicitatea și vulnerabilitatea sa. Etica este, înainte de toate, o practică a atenției. Cererea de a fi dat morții, de a fi ajutat să mori nu poate fi înțeleasă exclusiv ca o expresie a libertății individuale, ea apare într-un cîmp relațional complex, uneori fiind adresată direct medicului, alteori familiei, alteori (de multe ori?) chiar divinității. Uneori conține furie, alteori disperare, alteori o profundă nevoie de recunoaștere a suferinței și a stării precare. Adevărata etică presupune îndeosebi capacitatea de a rămîne în contact cu ambiguitatea condiției umane.
În fața unui pacient aflat în pragul morții, nu există soluții concrete sau precise, ci încercarea de a înțelege și de a răspunde cît mai responsabil posibil unei suferințe care depășește adesea limitele ființării. Această perspectivă apropie psihanaliza de tradiția eticii îngrijirii, fiindcă demnitatea unei persoane nu derivă exclusiv din capacitatea de a decide, ci și din faptul că rămîne demnă de atenție, de respect și de iubire chiar atunci cînd autonomia sa este diminuată sau chiar pierdută. În acest sens, problema eutanasiei devine și o problemă a responsabilității colective, deoarece nu doar pacientul suferind contează, ci și ce fel de comunitate este capabilă să îl însoțească pînă la sfîrșit.
Există un punct în care psihanaliza, etica și filosofia converg în privința eutanasiei, și anume importanța celuilalt. Emanuel Levinas, în The Ethic of Other, consideră că experiența fundamentală a existenței nu este libertatea, ci întîlnirea cu celălalt – așa cum și în etica psihanalitică. Pentru el, etica începe în clipa în care chipul celuilalt privește subiectul, nu ca realitate fizică, ci ca manifestarea unei vulnerabilități care cheamă la răspundere. În fața suferinței, a fragilității și a morții celuilalt, eu nu mai sînt un observator neutru, sînt deja implicat, sînt deja responsabil. Etica lui Levinas deschide însă o altă dilemă incomodă: poate fi oare moartea gîndită exclusiv în termenii unei decizii individuale? În apropierea morții, mai putem continua să rămînem prezenți unii pentru ceilalți atunci cînd alegerea nu mai poate învinge finitudinea?
În sens psihanalitic, am putea vorbi despre o rană narcisică ontologică, deoarece persoana suferindă nu mai poate susține reprezentarea idealizată pe care o avea despre sine și viață, corpul bolnav devine un corp străin, viața își pierde sensul, imaginea de sine și de lume se fracturează, se deșiră, dispare. Nu este întîmplător că mulți pacienți mărturisesc: „Nu mai sînt eu. Ăsta NU SÎNT EU!”, expresie ce exprimă atît o deteriorare fizică, cît și prăbușirea și pierderea unei identități.
În ultimă instanță, eutanasia nu este o dezbatere despre moarte sau dreptul de a muri, este o dezbatere despre relație și umanitate, despre capacitatea unei societăți de a rămîne alături de cei extrem de vulnerabili. Despre limitele autonomiei și despre demnitate. Despre etica îngrijirii și despre capacitatea de a îndura dependența. Despre modul în care suportăm fragilitatea celuilalt și propria noastră fragilitate. Psihanaliza conferă o deschidere a gîndirii-simțirii pe toate registrele existențiale, inconștiente-preconștiente-conștiente, ceea ce înseamnă ceva mai profund și poate mai important, și anume capacitatea de a asculta complexitatea suferinței umane, pînă la exitus.
Iar atunci cînd ascultăm cu adevărat, descoperim că între dorința de a trăi și dorința de a muri nu există o frontieră clară. Există un teritoriu al ambivalenței, al conflictului și, în après-coup, al sensului. Un teritoriu profund uman, în care Erosul și Thanatosul continuă să danseze sau să se lupte pînă la ultima respirație.
Daniela Luca (n. 1969) este doctor în psihopatologie, psihanalistă și scriitoare. Ultima carte publicată: TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi, Editura Litera, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
