Ciprian Teleman a fost ministrul Cercetării, Inovării și Digitalizării în Guvernul Cîțu și este cercetător științific și consultant în IT.
Am vorbit în urmă cu patru ani și jumătate, cînd erați ministrul Cercetării și Digitalizării, despre lansarea proiectului cloud-ului guvernamental (care avea loc atunci) și care trebuia să ducă la digitalizarea instituțiilor statului. Anul acesta, proiectul ar trebui să se încheie. Urmăriți ce se întîmplă, știți cum a fost preluată operațiunea asta, în ce stadiu e, cît de reușit sau de util ar putea fi acest proiect?
Ne-am întîlnit în momentul în care terminasem de redactat componenta numărul 9 din PNRR, care includea și acest cloud guvernamental. Era înainte de aprobarea Comisiei Europene, lucru care apoi s-a și întîmplat. Unde sîntem azi? Deloc acolo unde era prevăzut în PNRR, din diverse motive. Ideea de cloud guvernamental nu era un scop în sine, în spatele ei fiind rezolvarea unor probleme funcționale ale statului (pentru o funcționare cu mai puțini bani) și pentru a genera confort cetățeanului. Pe acesta nu-l interesează ce tehnologie e folosită atîta vreme cît simte că acele contribuții publice din banii săi i se întorc sub formă de servicii. De exemplu, un principiu-cheie în această poveste a digitalizării esta ca statul să vină către tine atunci cînd apare un eveniment de viață și nu să mergi tu către stat. Dacă luăm exemplul nașterii unui copil, în prezent statul se așteaptă ca tu ca părinte să mergi să-l declari și așa mai departe. Or, cînd el s-a născut a fost deja înregistrat în sistemul de sănătate public/privat și din momentul acela statul trebuie să vină către părinți și să le spună: „Am făcut asta și asta și asta”. Deunăzi, ascultam un podcast în care cineva povestea că a contestat o amendă în Olanda și după cîteva luni i s-a aprobat contestația, iar pe lîngă banii returnați i-a venit și o dobîndă de un euro, pentru faptul că acei bani îi fuseseră blocați de statul olandez. Asta înseamnă un eveniment de viață în sine, rezolvat prin digitalizare. Și dacă se găsește și o altă rezolvare mai ieftină, trebuie făcută, fără discuție. Deci asta era filosofia din spatele acelui cloud. Nu sîntem în acel stadiu, pentru că arhitectura e complicată. Există termenul de „casă digitală”. Statul trebuie să se mute în altă „casă digitală”. Am mai vorbit acum patru ani despre „cetățenia digitală”. Aceasta reprezintă fundația acestei case despre care vorbim. Identitatea digitală nu înseamnă neapărat cardul electronic de identitate, care e doar un vector, o unealtă cu care-ți poți dovedi identitatea. Chiar dacă pierzi acel card, identitatea ta există undeva, te poți identifica și poți accesa diverse servicii.
La noi, chiar dacă ai acel card, se întîmplă, după cum s-a auzit, să nu-ți poată fi citit la bancă sau la alte instituții și să trebuiască să mai faci un drum pe la primărie sau la evidența populației să iei o dovadă legată de domiciliu și așa mai departe.
Acolo unde cetățeanul se întîlnește cu serviciul public ar fi abia nivelul al treilea al arhitecturii sistemului. În spate este această identitate digitală, deasupra ei se află toate registrele în care statul păstrează informații despre noi. MAI-ul păstrează datele de domiciliu, Ministerul Sănătății dosarul medical, ANAF-ul cum stăm cu taxele, registrul cadastral păstrează datele de cadastru și așa mai departe. Aceste registre trebuie să nu poată fi contestate, puse la îndoială de alte instituții care au nevoie de asemenea informații. Dacă, de exemplu, mă oprește poliția din diverse motive, ea ar trebui să acceseze, la nevoie, inclusiv grupa mea sanguină (să spunem că sînt accidentat) care e în alt registru. Iar polițistul nu trebuie să poată pune la îndoială acea informație, să spună de exemplu: „Hm... eu știu, după față nu prea pare să aibă grupa de sînge A0”. Aici e al doilea nivel de arhitectură. Al treilea și cel mai complicat în povestea actuală este nivelul de interoperabilitate. Asta înseamnă că pe baza unor conectori pe care-i are fiecare instituție consumatoare sau furnizoare de date, ea poate accesa aceste date în orice moment. Aici sînt două variante disputate. Și simt că cea spre care se îndreaptă statul român e greșită. E vorba de o arhitectură cu o platformă națională de interoperabilitate centralizată. E o platformă unică spre care toată lumea își adresează cererile și care vine cu răspunsurile. Inconvenientul cel mai mare în acest caz este vulnerabilitatea, la atacuri cibernetice, de exemplu. Pentru că totul este într-un singur punct. Un atac reușit acolo paralizează totul. Celălalt tip de structură este cel distribuit. E un sistem adoptat de foarte multe țări, în care fiecare instituție are propriul registru și acele protocoale prin care acordă pe diverse niveluri drepturi de accesare a informațiilor de către alte instituții, ceea ce conduce la principiul numit singel signal. Adică, după ce ți-ai dat datele într-un singur loc, e treaba instituțiilor să le circule între ele, nu să-ți tot ceară din nou acele lucruri. Aceste trei niveluri nu sînt accesibile cetățeanului. Al patrulea abia e cel al serviciilor digitale. Eu vreau să fi beneficiar al unor asemenea servicii. Un principiu aici e cel al proactivității statului de care vorbeam, care ar trebui să știe evenimentele de viață și ce presupune fiecare. Alt principiu este cel prin care cetățenii trebuie întotdeauna să știe cine, cînd și cu ce motiv le accesează datele. Asta presupune un sistem de loging foarte bine pus la punct. Accesibilitatea e un alt factor foarte important. Cum văd eu că decurg lucrurile acum, mi se pare că riscul e să mutăm pur și simplu ghișeele în mediul digital și nu să simplificăm interacțiunea cetățeanului cu statul. Eu cînd accesez serviciile statului în acel loc unic, ar trebui să fiu dirijat apoi după evenimentele de viață și nu după arhitectura instituțiilor. Nici n-ar trebui să știu eu care instituție îmi rezolvă problema. Eu nu trebuie decît să pun această problemă în modul cel mai simplu, iar ea să urmeze apoi parcursul instituțional corect. Dar aceasta e o cu totul și cu totul altă paradigmă decît cea în care statul s-a dezvoltat pînă acum. Moștenim lucrurile astea.
Și cum se pot schimba?
Sînt două condiții, așa cum spunea Aristotel: voință și pricepere morală. Ambele sînt necesare și la nici una nu strălucim în momentul de față. Voința politică nu există. Ea ar presupune o aliniere trans-cicluri politice. Estonia a avut această aliniere de la bun început. Noi nici nu avem creată o arhitectură după care, indiferent de guvern, statul român să se poată ghida de la un ciclu politic la altul.
Înțeleg că, de fapt, nu atît digitalizarea e problema, cît organizarea birocratică a statului nostru. Dacă această structură ar fi simplă și curată, digitalizarea n-ar avea nici o problemă.
Bineînțeles. Eu pot să spun și din curtea pe care am îngrijit-o – Cercetarea. Acolo au fost inițiative legislative care s-au înecat pentru că au fost atît de birocratizate încît toată lumea a fugit de ele. Asta se întîmplă în administrația noastră, complicăm lucrurile. E una dintre metehne. Sistemul de achiziții publice de la noi premiază prețul cel mai bun. În IT, însă, nu întotdeauna prețul cel mai bun e un indicator de succes. IT-ul nu poate fi cumpărat așa cum se cumpără betonul. În IT trebuie să poți contracta servicii agile, adică un contract care să permită iterații pe parcurs, pentru că te întîlnești cu lucruri pe care nu le-ai prevăzut inițial în arhitectură. În IT nu se fac proiecte ca pentru o clădire, cu toate detaliile de execuție de la început, pentru că nu se poate.
Aici există o teamă legată de digitalizare, și anume că ea presupune o uniformizare, o standardizare care ar putea să nu fie adaptabilă la diverse cazuri particulare.
Da, e foarte adevărat că pot apărea situații care să nu fie cuprinse. Tocmai de asta e nevoie de aceste tipuri de contracte care decurg din sistemul de management agil al unui proiect, prin care, după fiecare etapă, beneficiarul spune: „Da, dar acum mai vreau altceva pentru noi cerințe care au apărut pe parcurs”. Eu nu știu ca noi să avem modalitatea asta de a face contracte. Iar asta din cauza sistemului de achiziții. În plus, pentru un proiect de asemenea anvergură națională și pentru păstrarea coerenței, trebuia ales cineva pe măsură, cu experiență, un consultant care să fi avut garanții din partea altor guverne că a reușit astfel de lucruri. La noi, lucrurile s-au făcut oarecum local.
S-a mers cu improvizații?
Da, au fost improvizații impuse și prin termenele asumate prin PNRR. Nici ieșirea noastră de la guvernare din 2021 n-a fost neapărat în favoarea continuării planurilor ăstora, ba chiar împotriva lor. Bună-credință a existat din partea celor care au luat și au dus mai departe agenda, dar pe parcurs, neexistînd această viziune finală, adică acel sistem prin care statul să facă surprize plăcute cetățeanului pînă cînd acesta să se obișnuiască cu ele, lucrurile au devenit greu de coordonat. Ar trebui un corp de specialiști (arhitecți de sisteme) care să valideze orice cheltuială care depășește un anumit plafon. Să valideze acea propunere de proiect digital, în funcție de cum răspunde la întreaga arhitectură.
Să spună dacă e chiar nevoie de ea sau nu.
Exact. Și nu avem așa ceva. În schimb, avem o instituție care s-a îngrășat și devine greoaie, lentă. Mă refer la Autoritatea pentru Digitalizarea României. Mai mult, ea are și roluri contradictorii. Devine și reglementator, și ordonator de credite, și implementator, și administrator de platforme. E foarte mult pentru o singură instituție. Nu spun că nu încearcă să-și facă foarte bine treaba. Dar e contra unei logici instituționale să ai roluri atît de diferite și chiar în contradicție. Adică să beneficiezi de fonduri europene pe care tot tu să le evaluezi? Cred că acel birou de arhitecți de sistem de care vorbeam și partea de finanțare ar trebui separate. ADR să-și păstreze rolul de generator de norme pentru spațiul digital.
Din tot ce-mi spuneți se pare că în viitorul previzibil nu vom avea parte de o ușurare a vieții în relațiile cu statul, de un ghișeu unic autentic și așa mai departe.
Poate că le vom avea, dar la costuri mari. Sînt tare curios cum ne vom încadra în termenele de anul ăsta. Cu toate bunele intenții, e foarte greu. Sîntem în martie, mai sînt multe lucruri de închis. Mai e ceva aici. În felul în care a fost gîndit, PNRR-ul nu validează fondul, ci forma. Un jalon prevedea, de exemplu, 30 de aplicații migrate, iar el pare a fi bifat. Dar ce fac aplicațiile acelea? Fac ceea ce a fost gîndit să facă pentru noi? Bifăm jaloane, dar fac ele ceea ce ar trebui să facă pentru stat și pentru cetățeni?
Așadar, ne întoarcem la vechea poveste a formelor fără fond.
Acum, fondul mi se pare foarte subțire.
Cum vi se pare acea platformă de sesizări fără-hîrtie lansată de Guvern?
Da, poate duce la o colectare de la firul ierbii a lucrurilor care ne dor și din care vor fi probabil alese cele care se pot rezolva foarte rapid. Nu e rău, dar nu rezolvă problema noastră de fond, care înseamnă un stat mai suplu și mai puțin costisitor, poate chiar cu un sfert din cît e acum.
Lucrurile negîndite bine sau neduse pînă la capăt nu fac ca digitalizarea să dubleze efortul cetățeanului, care pierde un timp în fața calculatorului și apoi mai trebuie să stea și la coadă la ghișeu?
Aici trebuie să ne uităm cu atenție unde conduce acea intenție de digitalizare a instituției respective. Finalitatea e bună? Unele lucruri, cum e povestea cu cărțile de identitate digitale, sînt la început și finalul ar trebui să fie unul bun. Însă alte lucruri ar trebui să ne alerteze. De exemplu, am cerut acces la acel spațiu virtual de la ANAF, ca administrator de firmă. Este cel mai nepopular site pe care l-am întîlnit eu în ultimii 20 de ani, ca experiență de utilizator și ca interfață. E ceva abominabil. Asta nu înseamnă decît o mutare a ghișeului online. Nu înseamnă digitalizare. Transformarea digitală înseamnă o schimbare de logică din partea statului. Din cantitățile incomensurabile de date pe care le generăm accesînd sistemele astea, statul ar trebui să învețe cum să ne facă servicii mai bune. Ar trebui să putem reclama diverse inconveniente pe baza cărora statul să-și dezvolte capacitatea de inovare. Soluții ar fi, dar trebuie o flexibilizare foarte mare a paradigmelor. Eu am văzut că personalul din aparatul central se adaptează la legile care îi reglementează funcționarea. Dacă se schimbă legile, oamenii se conformează, pentru că asta sînt foarte bine educați să facă, să respecte legile. Deci trebuie să le dăm alte legi, dar aici e un proces complex și intervine politica.
Credit foto: Wikimedia Commons
