De cîteva decenii, sociologii împart omenirea în litere, X, Y, Z, alfa, ca pe niște modele de mașini. Conform teoriilor generaționiste, noi și copiii noștri aparținem unor cohorte culturale diferite. Bunăoară, eu sînt gen X, iar copiii mei, gen Z.
Mulți dintre adulții din generația mea, părinți ca mine, cred că ei și copiii lor aparțin unor specii diferite. Sînt ușor de recunoscut: sînt cei pe care îi auziți zicînd „pe vremea mea” și „tinerii din ziua de azi”, vorbe pe care credeam că o să le aud doar de la boomer-i.
Poate că fiecare generație ajunge, la un moment dat, să privească tinerețea ca pe o lume străină, extraterestră chiar. Poate că asta e inevitabil. Dar oamenii reali pe care îi întîlnesc eu, copiii mei și prietenii lor, seamănă foarte puțin cu caricatura colectivă despre Generația Z.
La mine în casă se adună, mai des decît mi-aș dori, copiii mei și prietenii lor. Sînt zgomotoși, golesc frigiderul sau comandă mîncare la miezul nopții, joacă board games și vorbesc ore întregi. Se ceartă, rîd, se îndrăgostesc, se despart și își analizează emoțiile cu o meticulozitate pe care generația mea o găsește aproape indecentă. Nu mi se pare cîtuși de puțin că seamănă cu generația descrisă de sociologi. Mie îmi par inteligenți, ironici, anxioși, afectuoși, obosiți, uneori prea atenți la ei înșiși și alteori surprinzător de maturi. Aș zice că sînt exact cum eram și noi la vîrsta lor, doar că în alt decor și cu alt vocabular.
Generația X vorbește despre Generația Z ca și cum ar analiza efectele unui experiment social eșuat, deși noi am construit laboratorul. Le reproșăm că nu se pot desprinde de ecrane, uitînd că noi le-am pus tableta în mînă ca să ne putem bea cafeaua liniștiți, că au atenția fragmentată, deși i-am crescut între notificări, desene animate pe YouTube și răspunzînd la mail-uri la masă, că nu știu să se descurce singuri, după ce le-am organizat fiecare minut din copilărie, că trăiesc doar online, dar lumea offline le-am desființat-o tot noi: fără maidane, fără timp liber, fără plictiseală, doar cursuri, meditații și antrenamente, că ei vor să discute despre orice emoție, de parcă nu noi i-am dus la terapie, prea obosiți și prea speriați ca să avem o discuție adevărată cu ei.
Generația X privește cu superioritate generația Z de parcă ar fi o specie inferioară. Sîntem mîndri că noi nu aveam burnout, nu aveam anxietăți, nu aveam traume. Dacă spuneai că nu mai poți, riscai să primești o sarcină suplimentară, ca să-ți revii. Dar uităm că generația Z este, în fond, proiectul de suflet al generației X dus puțin prea departe. Îi privim ca pe o generație stranie, hiperfragilă și dependentă de tehnologie, fiindcă uităm pur și simplu că sînt exact copiii crescuți de niște adulți care au confundat iubirea cu protecția permanentă.
Avem și noi scuzele noastre: am supraviețuit copilăriei cu cheia de gît și adolescenței fără terapie, am crescut într-o cultură care transforma rezistența la suferință într-o virtute, într-o sărăcie care ne-a făcut să ne promitem nouă înșine că progeniturilor noastre nu le va lipsi nimic.
Generația mea admiră încă oamenii care rezistă fără să se plîngă. Ei admiră oamenii care știu cînd să se oprească. Noi am crescut cu ideea că valoarea unui om se măsoară în cît poate îndura. Ei par să fi descoperit că există și alte moduri de a trăi.
Poate că de aceea generația mea este atît de derutată în fața propriilor copii. Ei spun cu voce tare lucruri pe care noi am fost educați să le ascundem. Ei spun că sînt obosiți, anxioși, copleșiți, că au nevoie de pauză, de liniște, de terapie. Noi spuneam doar că „sîntem bine”. Noi am fost crescuți într-o cultură în care vulnerabilitatea era considerată fie răsfăț, fie slăbiciune. Te duceai la școală și cu febră, mergeai la serviciu și după o noapte nedormită, îți vedeai de treabă și după o despărțire, o moarte sau un eșec. Viața personală trebuia ținută sub control.
Poate că de aici vine și iritarea noastră. Copiii noștri nu par dispuși să poarte suferința ca pe o medalie. Nu admiră oamenii care rezistă pînă crapă și nici ideea că munca trebuie să-i consume total. Îi suspectăm de lipsă de rezistență, deși, cel mai probabil, au un instinct de conservare mai accentuat.
Cred că există ceva ce generația mea uită convenabil. Noi am crescut visînd la libertate. Libertatea de a spune ce gîndești, de a pleca, de a refuza, de a nu trăi ca părinții noștri. Doar că libertatea arată întotdeauna splendid în teorie, dar devine insuportabilă cînd ia înfățișarea copilului tău care îți explică foarte calm că un salariu bun e egal cu zero dacă slujba te face nefericit pentru că nu e normal să urăști fiecare dimineață din viața ta.
Și mai cred ceva. De fapt, sînt convinsă că adevărata ironie pentru generația noastră, cei care „știm mai bine” doar pentru că am trăit mai mult, este că, după ce copiii noștri au fost obligați să se adapteze lumii construite de noi, o lume grăbită, hipercompetitivă, digitalizată și permanent anxioasă, se apropie momentul în care generația X va fi obligată să se adapteze lumii pe care generația Z o construiește deja pentru copiii săi. Pentru că partea cea mai dificilă pentru orice generație nu este să-și crească propriii copii, ci să accepte că acei copii vor schimba într-o zi regulile lumii construite de părinții lor.
Laura Cosma este avocată din 1995. De cîțiva ani cochetează cu literatura. I-au apărut povestiri în reviste culturale și literare precum Revista de povestiri, Literomania, Tomis și Familia.
Credit foto: Wikimedia Commons
