Vreme îndelungată, atitudinea filosofiei față de mirosuri a oscilat între înfiorare și dispreț: teamă față de reziduurile instinctiv-animalice ale omului, manifestate în adulmecarea hrănii sau a partenerului sexual, lipsă de considerație față de indigența epistemică a experienței olfactive, de care ne putem dispensa cu ușurință, și de frivolitatea plăcerilor respective, trădînd relaxare morală, dacă nu chiar depravare. La polul opus, apologeții miresmelor s-au repliat ostentativ într-o minoritate elitară și estetă, care se pierde în înflorituri calofile, extemporînd despre subtilitatea efluviilor parfumate, sau se retrage din spațiul public pentru a se consacra savurării lor narcisiste. În pofida deosebirilor dintre cele două tabere, ambele aduc deservicii experienței olfactive, confirmînd prejudecata că mirosurile nu merită să fie luate în serios, ci pot fi cel mult rezervate ocazionalelor enclave delectabile ale vieții cotidiene.
Nimic mai fals. Mirosurile ne constituie deopotrivă identitatea individuală și colectivă. Familiaritatea cu propriile izuri corporale și o formă minimă de acceptare a lor condiționează normalitatea; persoanele care le abhoră, temîndu-se că vor fi respinse de ceilalți din cauza emanațiilor lor fetide, tind să se izoleze și, la limită, ajung clienți ai spitalelor psihiatrice în urma unor încercări de sinucidere. Fie că vrem ori nu, rămînem corpuri mirositoare, a căror aură olfactivă o putem doar modula prin igienă, regim alimentar și de mișcare, suplimentat de un dublet artificial aplicat din exterior sau, în cazul extravagantei promisiuni artistice a lui Lucy McRae adresate celor care suferă de hiperhidroză, înghițind o pastilă care ne parfumează transpirația din interior (Swallowable Parfum). La fel ca în cazul temperaturii pe care o emanăm cît timp trăim, limitele corpului nostru depășesc contururile sale vizibile, colonizînd împrejurimile.
Mai mult, eul fiecăruia dintre noi rezultă dintr-o osmobiografie în care, în primele luni de viață, fixăm în memorie mirosurile mamei, apoi pe cele ale anturajului, ale ambientului natural sau urban în care creștem, ulterior mirosul partenerului și al copiilor: Nestgeruch sau „mirosul de cuib” desemnează, literal și metaforic, tocmai atmosfera în care ne simțim (ca) acasă și care variază în funcție de circumstanțele sociale și culturale în care ne-am format. Preferința pentru gaze de eșapament sau îngrășăminte naturale – ambele în sine mirosuri respingătoare –, pentru aer proaspăt de pădure sau adieri de alge descompuse oferă indicii osmobiografice. Și după cum uneori puii venetici sînt aruncați din cuib, trădați de mirosul străin, și prejudecățile olfactive rasiste, sexiste ori clasiste persistă pînă în zilele noastre, (auto)designul olfactiv cotidian putîndu-le combate mai degrabă decît forța argumentelor. Lumea de azi invită la consumul excesiv de miresme prefabricate, care, cu toată goana ideologică după o înnoire perpetuă, mai degrabă clonează rețete de succes comercial decît se încumetă să experimenteze și să provoace. Mai interesante sînt mirosurile care povestesc istorii de viață: în Scents of Exile, Brian Goeltzenleuchter expune o galerie de reconstrucții ale peisajului olfactiv de acasă al unor imigranți; „portretul” meu mirosea a portocale de Crăciun. Mirosurile nu trebuie să fie plăcute pentru ca experiența lor să reflecte căldura trecutului și, eventual, să activeze reflecții autobiografice. În orice caz, „semnătura“ olfactivă a trupului și a istoriei sale nu sînt mimetice.
Nostalgia reprezintă poate aspectul cel mai mediatizat al experienței olfactive, în siajul madlenei lui Proust (urmat, între timp, la scurtă distanță, de isteria manipulării prin feromoni). Episodul proustian aduce însă în discuție și caracterul incontrolabil al revelațiilor olfactive: astfel de experiențe se fac și ne fac, nu noi sîntem cei ce le facem. Într-o epocă obsedată de control – asupra altora, a mediului și a propriei vieți – și care suferă de „fixația asupra resurselor” (Hartmut Rosa), mirosurile dețin un subapreciat potențial anarhic: ele vin și pleacă după cum bate vîntul și dai peste ele hoinărind fără țel. Ce-i drept, și miresmele sînt considerate resurse cuantificabile economic, iar plusvaloarea de calitate a vieții pe care o generează poate fi inclusă în practici de planificare urbană. Și totuși, mirosurile funcționează, în ultimă instanță, după o logică diferită: daruri ale naturii, ele gratifică grație dimensiunii lor superflue, la figurat și la propriu, suplimente fluide ce ies din matca nevoilor, revărsîndu-se cu asupra de măsură. Strategia parcelării funcționale à la Le Corbusier dă greș cu ele: mirosurile nu se lasă înțărcuite, iar revărsarea lor benevolă este esențială pentru fericirea pe care o inspiră. Îți poți planta trandafiri în grădină, dar nici un gard, oricît de înalt, nu le poate opri parfumul să iasă în stradă: „Roza nu cunoaște un de ce; ea înflorește pur și simplu” (Angelus Silesius). Acestei dăruiri de sine aparent fără motiv nu i se poate răspunde decît prin gratitudine.
Superfluitatea mirosurilor (nu este locul pentru a acomoda aici obiecțiile biologilor) constituie deja o fațetă a contingenței care se strecoară pe sub radarul rațiunii și al rezonabilității. În istoria filosofiei, contingența a primit diferite accepții, de la ceea ce este posibil fără a fi neapărat necesar, trecînd prin ce nu poate fi cunoscut a priori și nici măcar anticipat, pînă la ceea ce rămîne în principiu indeterminabil. Toate acestea li se pot aplica mirosurilor. Experiența olfactivă implică o disponibilitate fundamentală pentru întîlniri incontrolabile, fie ele fericit-revelatorii ori insuportabil-traumatizante. Altfel spus, deschiderea față de mirosuri solicită curajul eului de a se autodestitui din funcția sa de control nominativ, intrînd în modul semipasiv al dativului și acuzativului: accept că ceva mi se întîmplă și mă afectează. Nasul ne învață la nivelul percepției ceea ce, în gîndire, ar însemna să te livrezi inspirației și imaginației, iar în modelele de acțiune să te implici, în loc să planifici și să pui în practică. Contingența fiind ceea ce poate fi și altfel, adulmecarea lumii presupune o pîndire neîncetată a urmelor unui Altceva și Altfel, care te pot duce Altundeva, cu condiția să fii dispus să le urmezi necondiționat. Vînătoarea de mirosuri nu le rănește și ucide sursa, ci combină presimțirea și intuiția cu un simț infailibil de discriminare.
În fine, contingența presupune și o gîndire relațională în termenii complexității, contingere traducînd vecinătatea, juxtapunerea și atingerea, fie acestea evocatoare de afinități ori surse de contaminare. Logica mirosurilor exclude nostalgia unei identități pure: mirosurile nu doar circulă, ci se și amestecă; chimia analitică le poate delimita moleculele, însă mirosurile înseși se întrepătrund și se transformă reciproc. În lumina experienței, atmosfera se prezintă drept un conglomerat încîlcit de complexe olfactive. La fel, pășim prin viață traversînd situații complexe; tot ce putem face este ca, amușinînd atent, să extragem din ele fire care să ne ajute să ieșim din labirint.
Evident, ar fi absurd să mai căutăm aici o relație între un subiect și un obiect detașabile; eul olfactiv este imers în atmosferă ca într-un mediu, prins în schimbul dintre cvasi-inevitabilele efuziuni proprii și cele pe care le inspiră și față de care nu se poate izola pe termen lung ținîndu-și respirația. Nasul stă pars pro toto pentru un subiect poros, pentru care viața este imposibilă în afara interacțiunii cu mediul. Mai mult, departe de a fi pur mecanic, un astfel de schimb este transformator: emanațiile noastre „nuanțează” mirosurile atmosferei fizice, cele inhalate ne modifică peisajul atmosferic lăuntric, influențîndu-ne tonalitatea afectivă. Interiorul și exteriorul comunică nu doar material-corporal (aerul stricat ne face rău la propriu), ci și în termenii energiei dispoziționale: scufundarea într-o nebulozitate înmiresmată binedispune, smellscape exterior și moodscape interior se armonizează instantaneu. În ieșirile și intrările lor, scurgîndu-se în lumea largă și traversînd canalele lagunelor interioare, miresmele și duhorile colorează afectiv circulația aerului. Atît senzația de dizolvare a eului în ambianța fragrantă, cît și crisparea sa dureroasă cînd îl invadează pestilențe ne arată limitele autonomiei noastre, acoperind intervalul dintre un unselfing extatic și o fragilitate amenințătoare. La limită, sîntem făpturi plăsmuite din tină care aspiră să se volatilizeze: în paradisul imaginat de Sf. Efrem Sirul ar urma să ne hrănim cu miresme; pînă atunci, adieri parfumate pătrund din cînd în cînd în lume pentru a ne menține trează amintirea la ceea ce am pierdut și speranța în ceea ce va veni. În cosmologia inspirată de viața vegetală schițată de Emanuele Coccia, universul întreg are consistența atmosferei; în loc de a-i fixa începutul într-un Big Bang îndepărtat, ar trebui să conștientizăm că originea lumii se reînnoiește perpetuu grație respirației vegetației, fără de care viața nu ar fi posibilă.
În zilele noastre, mirosurile și-au pierdut funcția de avertisment vital, proliferînd semnale codificate social-cultural. Oricît de corectă ar fi, o astfel de interpretare rămîne superficială. În esență, mirosurile ne unesc cu lumea, cu ceilalți și cu propriul trecut, astfel spus, cu sine; dintr-un simplu ornament al chipului, protruzia nasului ar putea deveni avangarda relegării omului de lume, iar fosele sale, anticamera unei noi filosofii de viață, în care corporalitatea și spiritualitatea nu se opun, ci se întrepătrund, ba chiar ajung să se identifice în chip derutant.
Mădălina Diaconu, docent în filozofie, predă la Universitatea din Viena. A publicat, printre altele, volumul Despre miresme și duhori. O interpretare fenomenologică a olfacției (Editura Humanitas, 2007) și, cel mai recent, Aesthetics of Weather (Bloomsbury Publishing 2024).
.jpg)
