Îmi cer scuze, dar...

Am început coordonarea acestui Dosar pe tema scuzelor înainte de alegeri. M-am întrebat, în dialogul cu colaboratorii care au semnat contribuțiile din el, cînd sînt necesare scuzele și cum le formulăm, care este rolul lor în relațiile sociale și ce importanță au pentru psihicul uman, cînd sînt inutile și care sînt ingredientele unei „scuze reușite”. Nu am omis nici scuzele „oficiale” ale statului român sau ale personajelor politice celebre, voite sau impuse, autocritica în politică și, mai ales, ce nu înseamnă o scuză adevărată.

În politică, încercarea de a evita o acuzație poate deveni ea însăși obiectul unei incriminări. După cum aflăm din articolul care deschide Dosarul, politicienii își cer uneori scuze, dar, mai des, își găsesc scuze. La noi, fiecare guvern a dat vina pe cel dinainte, iar declarațiile recente ale președintelui Klaus Iohannis, a cărui tăcere, de-a lungul timpului, nu l-a avantajat deloc, par a merge pe principiul „cine se scuză se acuză”. Iar de vină este, se pare, între altele, comunicarea deficitară. Așa cum puteți citi în Dosar, scuzele președintelui n-au făcut decît să stîrnească indignare publică, fiind lipsite de credibilitate și ineficient emise. Cînd un „dar” atîrnă de o scuză, semnalînd o justificare, nu face decît să anuleze sinceritatea mesajului.

Scuzele lipsite de regrete sînt doar o spălare a imaginii de sine, îmbrăcată într-o mantie socială, pentru păstrarea ordinii și a liniștii, fără vreun angajament de schimbare. Asta înseamnă că greșeala poate fi repetată nestingherit, singurul regret fiind, practic, că situația a fost depistată. Cele sincere sînt însă un prim pas spre repararea lucrurilor, dacă sînt făcute înțelept, nu dintr-o poziție de superioritate, ci dintr-una a grijii pentru celălalt și a atenției la efectele propriilor acțiuni.

Între oamenii care nu se scuză niciodată pentru că nu consideră că ar putea greși și cei infantili, care nu pot face față conflictelor și se scuză neîncetat, la mijloc sînt cei care își recunosc greșeala și vor să o repare. Pînă la urmă, acest instrument al conviețuirii sociale nu este altceva decît o dovadă de caracter.