Dintre toate miturile născute la intersecția dintre folclor și imaginar imperial, nici unul nu a avut o carieră mai spectaculoasă decît cel al vampirului asociat Transilvaniei. Dar pentru a înțelege apariția acestui mit, trebuie privit mai întîi Occidentul care l-a inventat și l-a popularizat. Același Occident care, doar cu o generație înainte de Iluminism, aprinsese de zor rugurile pentru a pedepsi vrăjitoarele. În secolele XVI-XVII, Europa occidentală a cunoscut apogeul vînătorilor de vrăjitoare. Sute de mii de procese, mii de execuții, un climat de teroare întreținut nu doar de Biserică și autorități civile, ci și de elitele intelectuale. Vrăjitoarea era percepută ca o amenințare existențială, vinovată pentru boli, furtuni, foamete și alte nenorociri. Demonologia era parte legitimă a științei vremii, cu tratate savante și justificări teologice care arătau că supranaturalul nu se opunea rațiunii, ci putea fi încadrat în categoriile sale. Abia în secolul al XVIII-lea, sub influența Iluminismului și a raționalismului juridic, rugurile au început să se stingă. Elitele occidentale, aristocrația cultivată și burghezia emergentă au început să proclame supremația rațiunii, a științei și a ordinii moderne. Dar această schimbare nu a șters din imaginar fricile legate de supranatural; ele nu au dispărut, ci au fost reconfigurate. Vrăjitoarea, ca figură a demonicului intern, a fost înlocuită treptat de vampir, figură a demonicului extern.
Credințele în morți care se întorc nu erau exclusive Estului. În forme diferite, ele se regăseau și în Occident, precum și în afara Europei. Dar în secolul al XVIII-lea, elitele vestice au început să le descrie ca specifice marginii estice a lumii europene, proiectînd asupra acesteia tot ceea ce doreau să șteargă din propria lor istorie recentă. Relatările despre „epidemii de vampiri” din Banat, Serbia și Transilvania, circulate în presa vieneză și germană, au servit drept dovadă a barbariei acestor teritorii care constituiau și un fel de punți către lumile asiatice, orientale. Practici precum deshumarea, străpungerea cadavrelor cu țăruși sau arderea trupurilor, care aminteau de propria tradiție demonologică a Occidentului, au fost atribuite exclusiv Balcanilor. Astfel, Occidentul și-a expulzat propriul imaginar irațional, asociindu-l cu un spațiu marginal, periferic. În timp ce se autodefinea ca rațional și modern, proiecta asupra Transilvaniei și Europei de Sud-Est imaginea unui „Orient intern”, al superstițiilor, al morților neliniștiți și al tenebrelor ancestrale.
Pentru a înțelege consistența acestui imaginar trebuie să privim și către universul folcloric local. În satul transilvănean, ca în mai toate satele, moartea era percepută ca un prag periculos. Anumite persoane – moarte violent, nebotezate, născute cu semne sau lipsite de ritual funerar complet – riscau să devină strigoi, morți neliniștiți care reveneau printre vii pentru a aduce boală, foamete sau moartea apropiaților. Strigoiul nu era doar un pericol funerar, ci o figură centrală în economia simbolică a comunității, parte a unui sistem complex de credințe, ritualuri și practici care vizau nu doar înmormîntarea, ci și sănătatea colectivă, ordinea socială și echilibrul cosmic. Comunitățile dezvoltaseră un arsenal de practici pentru a preveni sau neutraliza această amenințare: usturoi, monede sau pietre puse în gură, așezarea trupului cu fața în jos, legarea lui pentru a nu se putea ridica, străpungerea cadavrului cu un par. În cazuri extreme, se practica deshumarea și arderea inimii, a cărei cenușă era uneori amestecată în apă și băută ca leac împotriva bolilor atribuite strigoilor. Aceste ritualuri nu erau percepute ca superstiții, ci ca acțiuni legitime, verificate în timp, pentru protejarea celor vii și pentru menținerea ordinii comunitare.
Transformarea strigoilor în vampiri moderni începe odată cu extinderea monarhiei habsburgice spre sud-estul Europei. După cucerirea Banatului, a Transilvaniei și a Serbiei, Viena a inițiat un amplu proces de cartografiere și clasificare a noilor provincii. Ca orice putere imperială, Habsburgii nu inventariau doar resursele și populația, ci și obiceiurile și credințele, considerate curiozități sau anomalii. Celebrele cazuri de „epidemii de vampiri”, precum cel al lui Arnold Paole, au fost documentate de medici militari și funcționari imperiali. Trupuri deshumate, cadavre intacte cu „sînge proaspăt”, ritualuri de străpungere și incinerare erau descrise în detaliu. Publicate la Viena și reluate în presa germană și franceză, aceste rapoarte au introdus termenul „vampir” în vocabularul savant al Europei. Ceea ce în sat era un ritual de protecție, pentru imperiu devenea dovadă a alterității și barbariei estice. „Misiunea civilizatoare” a Vienei, prezentată ca apărătoare a creștinătății și a rațiunii împotriva superstiției, legitima astfel dominația și integrarea noilor teritorii. Vampirul devine o fantasmă administrativă și politică, produs al raportului dintre centru și periferie, al întîlnirii dintre birocrația imperială și economia simbolică a satului. Această proiecție a fost amplificată și estetizată ulterior de literatura romantică și gotică a secolului al XIX-lea. Ceea ce pentru medici și funcționari imperiali era semnul barbariei rurale, pentru scriitori devine spectacol estetic al fricii și al seducției. Polidori, Le Fanu și, mai ales, Bram Stoker transformă vampirul într-un personaj aristocratic, erotic, fascinant și terifiant. În Dracula (1897), Transilvania este descrisă ca un spațiu exotic și întunecat, plin de ruine, ritualuri stranii și figuri demonice. Vampirul devine un vehicul narativ pentru anxietățile Occidentului: sexualitatea reprimată, frica de contaminare biologică, alteritatea rasială, invazia periferiei asupra centrului. Literatura gotică nu doar popularizează, ci reconfigurează vampirul ca simbol global, desprins de ritualul popular al strigoilor și transformat într-o figură culturală complexă, seducătoare și estetică.
Mitul vampirului nu este, prin urmare, doar o poveste folclorică „importată” din Transilvania. El este rezultatul unei istorii ambivalente: pe de o parte, trauma recentă a vînătorilor de vrăjitoare și nevoia Occidentului de a expulza propriul imaginar irațional; pe de altă parte, clasificarea și stigmatizarea credințelor estice de către birocrația habsburgică, în numele unei misiuni civilizatoare. Literatura și ulterior cinematografia au preluat aceste elemente și le-au estetizat, transformînd vampirul într-un arhetip cultural global. În această logică, Transilvania nu este doar un decor întunecat, ci un „Orient intern” al Europei, un spațiu imaginar prin care Occidentul și-a proiectat fricile și și-a confirmat modernitatea. Vampirul, oglindă întunecată a Occidentului, s-a născut la intersecția dintre ritualurile funerare ale satului, birocrația imperială și estetica literară a modernității.
Valer Simion Cosma, istoric și antropolog, este în prezent director al Bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Autor al cărții Molitve, Cetanii și Afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX), Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
