Înainte de a intra în subiectul nostru de azi care este îndatorarea, ne simțim obligați a explica pe scurt ce sînt cumpărăturile „pe caiet”. Ele au o îndelungată tradiție la noi și reprezintă amînarea plății pentru achiziția de mărfuri. Mai ales în mediul rural românesc se cumpără tot felul de lucruri fără bani pe loc. Pentru a nu uita de banii pe care îi are de încasat, vînzătorul sau patronul magazinului trec pe un caiet ținut sub tejghea numele cumpărătorului și suma. Atunci cînd acestuia îi vine pensia sau ia salariul se prezintă la magazin și achită. Este o situație clasică de îndatorare pentru consum. Numai că la noi, la români, am adus această experiență la nivelul întregii țări. De mulți ani, România se îndatorează pentru a consuma.
Am plimbat cărucioarele prin magazine, plătind cu bani împrumutați, pînă am ajuns în ceasul al doisprezecelea. Și totuși, chiar și acum există două categorii de opinii în ceea ce privește mărimea datoriei: cele care spun că încă ne mai putem împrumuta fără a ne face griji și cele care susțin oprirea vitezei de îndatorare. Așa cum am făcut-o în nenumărate rînduri și pînă acum, ne vom situa de partea celor care cred că trebuie să fim foarte atenți la acest proces al îndatorării, pentru simplul motiv că tinde să scape de sub control. Avem argumente foarte importante, mult diferite de ale celor care cred că mai putem sta liniștiți. Ce spun aceștia din urmă? Ei cred că 60% din PIB nu este îngrijorător pentru că există state ale lumii mult mai datoare decît România; că aceste state fac parte chiar din lumea civilizată, occidentală, adică exact dintre cei care ne atenționează să nu ne mai îndatorăm; că, pînă la urmă, toate statele lumii au folosit îndatorarea pentru dezvoltare și că nu este nici o problemă dacă apelăm la datorii, pentru că nu sîntem în situația de a economisi pentru dezvoltare. Și cel mai aiuritor dintre argumentele adepților îndatorării este acela că oricum nu vom plăti această datorie pe care o facem. Că există state ale lumii care în diferite etape au fost iertate de aceste datorii. Deci putem încerca și noi rețeta. Dacă ar fi așa, atunci noi, românii, am putea spune că am descoperit perpetuum mobile al economiei. Adică să trăiești bine fără a produce nimic, fără a munci. Să tot primești bani de la alții pentru a-i cheltui. Ar fi bine să fie așa, numai că asta în realitate nu se întîmplă. Realitatea între datornici și creditori, chiar dacă vorbim despre nivelul statelor, este aceea că mereu creditorii fac orice pentru recuperarea datoriilor. Și, de regulă, indiferent de timp, recuperează aceste datorii. Pentru cei care nu sînt atenți sau nu se pricep la economie aceste argumente pot fi seducătoare.
Vom combate argumentele de mai sus. Și prima direcție de dezbatere o constituie invitația ca noi, românii, să privim cu mai multă atenție această cifră, de 60% din PIB. Asta pentru că cifra aceasta, pentru unele state poate spune ceva, pentru alte state spune altceva. De exemplu, pentru România este motiv de panică pentru simplul fapt că datoria, în mărime absolută, care a trecut de 200 de miliarde de euro, este a noastră, a statului român, a românilor. Asta în vreme ce PIB-ul la care ne raportăm nu este în întregime al nostru, al românilor. O simplă documentare elementară ne duce la aflarea faptului că sub 60% din acest PIB este creat de către capitalul românesc și restul de către capitalul străin. România este extrem de vulnerabilă. Media dependenței de capitalul străin, în statele occidentale, dezvoltate, se află undeva la 30%. Dacă am merge mai departe cu argumentația ar trebui să spunem că adevărata datorie publică a românilor poate că a trecut deja de 100% din PIB. Desigur, se va spune că exagerăm pentru că și capitalul străin de la noi produce în România și că nu poate fi exclus de la aceste calcule. Da, pe termen scurt așa este. Numai că poate ar trebui să fim mai atenți la situația internațională. Atît la mișcările politice, cît și la cele economice. Populismul și naționalismul sînt abia la început. Este posibil ca, nu mai departe de următorul deceniu, lumea economică internațională să intre în stare de agitație. Dacă în această luptă nebună împotriva globalizării, decretată de către populiști, vom asista la retragerea capitalurilor spre statele de origine? Dacă acest proces va fi unul de masă, atunci vom rămîne singuri în fața propriei noastre datorii.
Apoi nu putem să ne comparăm, atunci cînd vorbim despre îndatorare, cu SUA sau cu orice altă țară occidentală. Nu ne putem compara cu cei puternici. Datoria noastră este povara noastră de pe umerii noștri. Aceste economii ale lumii au datorii, dar pot să ducă aceste datorii. Pentru ele datoria publică este sustenabilă pentru că economiile lor sînt foarte puternice. Și oricum ar fi, este bine ca țara noastră să nu intre năucă în acest dans al îndatorării planetare, care a cuprins mai marii planetei. Datoria publică este foarte mare la nivel planetar. Se apropie de 100% din PIB-ul mondial, adică peste 100 de trilioane de dolari la finalul anului 2024. Mai precis vorbim despre 102 trilioane de dolari. Sînt cifre enorme care atestă nivelul grav de dezorganizare financiară care stăpînește azi planeta Pămînt. Pentru comparație, relativ la ultimii 70 de ani, în anul 1950 principalii poli economici ai planetei înregistrau următoarea datorie publică (% în PIB): total economie mondială – 56,2; zona euro – 32,6; Japonia – 13,1; Marea Britanie – 134,0; SUA – 60,7; China – 0. În anul 2023, aceleași centre de putere economică înregistrau următoarele cifre: total economie mondială – 93,8; zona euro – 89,3; Japonia – 251,6; Marea Britanie – 101,1; SUA – 123,0; China – 84,3. Cifrele sînt foarte mari și, așa cum se știe, aceste cifre au un potențial enorm de conflict pentru că au un potențial enorm de dependență.
Un alt motiv pentru care trebuie să oprim viteza de îndatorare este acela că România, spre deosebire de cei de mai sus, nu dispune de un potențial foarte mare al susținerii datoriei. Și asta pentru că banii împrumutați au intrat în consum și nu în investiții. Datoria noastră nu este sustenabilă pentru că nu sîntem competitivi în raport cu piețele internaționale. Capitalismul românesc este unul al țăranilor. Adică este un capitalism autohton, consumator al energiei (folosim aici termenul în sensul dat de către F. Hayek) din interior. Nu aducem economie și energie din exterior spre România. Indicatorul de bază care ne spune cît de puternici sîntem în raport cu economia mondială este Poziția investițională internațională netă. Poziția investițională internațională netă a României se prezintă după cum urmează: -63,44; -65,32; -64,87; -66,43; -63,62; -57,36; -51,87; -49,73; -47,63; -43,76; -43,60; -47,74; -47,32; -41,41; -41,38 (România, procente în PIB, între anii 2010-2023, calcule proprii pe baza cifrelor INS și BNR). Această înșiruire de 15 cifre pare a nu spune nimic. De fapt, spune foarte multe. Aceste cifre reprezintă nivelul expunerii economiei românești în raport cu capitalul străin. Pragul indicativ, dat de către FMI pentru acest indicator este de -35%. Iată cîteva cifre și pentru o parte dintre statele din proximitatea noastră: Malta +82,1%; Germania +82,1%; Danemarca +78,3%; Austria +24,2%; Italia +15,3%; Slovenia +8,2%. Ultimele clasate sînt: Polonia -29,2%; Ungaria -37,8%; România -42,3% (anul 2024, cu semnul plus sau minus după caz). Da, putem spune că România este „mulsă”, așa cum se exprima Eugen Lovinescu în trecut, în raport cu capitalul străin: „Rezumînd, «interdependența» duce la rezultatul că unele popoare mulg și altele sînt mulse. O țară ca România, care nu poate avea o industrie prin care să mulgă, ca să nu fie ea însăși mulsă fără compensare, trebuie să-și organizeze agricultura, să facă «democrație rurală». Să mulgă și ea cum poate, pe calea aceasta, pe ceilalți, care o mulg prin capitalul și industria lor” (Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, 1972, p. 396). Cuvintele lui Lovinescu trebuie citite cu mare atenție. România nu se poate compara cu statele de mai sus. Ne aflăm în situația de suveică, așa cum spuneam și cu altă ocazie. Adică împrumuturile României nu folosesc economiei și societății românești. Banii sînt aruncați într-o economie statică, neperformantă, dependentă de capitalul străin, și apoi fug în exterior pe canalele cunoscute. Banii fug și noi rămînem cu datoria. O datorie de care nu ne va ierta nimeni niciodată și care realmente poate pune sub semnul întrebării suveranitatea națională.
Immanuel Kant a condiționat o bună vecinătate internațională și domnia dreptului în favoarea păcii eterne de inexistența dependenței care rezultă între state ca urmare a îndatorării (Immanuel Kant, 2008, Spre pacea eternă, Editura ALL, p. 65). Statele slabe au tendința de a renunța la suveranitate pentru bani, iar statele puternice doresc extinderea clientelei în alianțe politice ce le asigură supremația și expansiunea economică. (Jörg Guido Hülsmann, Unificarea politică: teorema generalizată a regresiei, www.mises.ro, p. 9). Este un fel de cerc vicios pe care politicienii îl cultivă insistent. Și ai noștri politicieni au intrat în el veseli, crezînd că este vorba despre o petrecere. Băutul pe datorie ar trebui să-l practice la ei acasă, nu atunci cînd îndeplinesc funcții mari în statul român.
Niciodată nu vom fi puternici dacă pierdem de sub control procesul de îndatorare. Și, în primul rînd, îndatorarea pentru consum. Miza este una enormă. Demonstrația de mai sus nu este o invitație la o falsă și izolaționistă „trezire în conștiință”. Dimpotrivă, este nevoie de o relansare a țării pe baze sustenabile, în frunte cu oameni care să conducă țara atent, să fie responsabili. Este nevoie de planuri de dezvoltare și de expansiune externă echilibrată a țării. Să le facem și să ne ținem de ele, indiferent de zona politică pe care o servim. Pînă la urmă, obiectivele ar trebui să fie comune.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
