Anatomia unei tăceri
În 2023, cortexul meu auditiv a experimentat o absență care, în epoca telefoanelor mobile și a rețelelor sociale, n-ar fi trebuit să pară ieșită din comun. Și totuși, a fost. Lili n-a mai sunat. Iar tăcerea ei nu era o întîmplare, ci debutul unei patologii a absenței.
Ani la rînd, vocea ei – cu timbrul ușor de recunoscut, cu inflexiunile devenite ritual afectiv – punea în mișcare o întreagă coregrafie biochimică, activînd rețele neuronale asociate cu calmul și siguranța. Cînd tăcerea apărea, nu era doar absență sonoră: era o formă de dezactivare biologică. Lili, ca multe femei din generația ei, trăia într-o economie afectivă guvernată nu de sinceritate, ci de protecție. Nu știa că ne separasem. Dar nici n-ar fi știut ce să facă cu o asemenea veste. Pentru ea, familia era un tablou imuabil, indiferent de fisurile invizibile de sub ramă. Homeostazia psihică – acel echilibru fragil între percepție și afect – conta mai mult decît adevărul. E o alegere cognitivă pe care, mai ales la vîrsta a treia, mintea umană o face adesea instinctiv: iluzia de stabilitate în locul realității dezolante.
Spitalul în care a început anul devenise, pentru trupul și mintea ei, un loc al înstrăinării. Istoric vorbind, spitalele au fost atît spații ale vindecării, cît și ale abandonului. Mirosurile antiseptice, lumina rece, pereții fără povești – toate erau stimuli care, pentru o femeie născută în anii ’30, nu aveau nici o ancoră afectivă. Acolo, sistemul ei nervos a intrat într-un mod de conservare: reacțiile s-au estompat, cuvintele s-au retras. Dacă ar fi fost o pacientă dintr-un tratat de neurologie de secol XIX, medicii ar fi notat: melancolie senilă, cu afect plat și bradikinezie emoțională. Dar, de fapt, era vorba de o depresie surdă, o ieșire lentă din scenă.
Își dorise întotdeauna să moară în „casa ei”. Un concept mai mult mental decît fizic – alcătuit din obiecte vechi, vocea televizorului deschis, farfurii viu colorate și o puzderie de cărți. Spațiul acela avea o memorie. În schimb, eu am dus-o într-un loc unde fiecare colț era un necunoscut. Am sperat că apropierea geografică de mine îi va oferi o alinare. N-a fost așa. Plasticitatea neurală, care altădată îi permitea adaptarea și umorul, se estompase. Se adapta, dar nu la viață – ci la forma ei dispărută.
Sabrina, fiica mea, devenise ultimul declanșator de sens. Cînd o zărea, se aprindea uneori cîte o scînteie: un zîmbet slab, o licărire în privire – semne că sistemul limbic mai putea, măcar pentru o clipă, să rezoneze. Dar scînteia nu întreține o viață. Lipsa unui circuit complet – între memorie, emoție și motivație – transformase prezența în cenușă. Nu cenușa care mai păstrează o urmă de ardere, ci liniștea grea a sfîrșitului.
În final, trupul ei – depozitar al atîtor gesturi și tăceri – s-a oprit. Fără drame. Fără proteste. A ieșit din viață așa cum a trăit: discretă, refuzînd conflictele, balansînd între iubire și resemnare.
Iar eu, cel care i-am ascultat vocea de atîtea ori, rămîn cu întrebarea: ce face un creier cu o tăcere care doare?
Domnia iubirii fără tandrețe
E o vorbă – nu-mi mai amintesc de unde – care îmi revine obsesiv: „o vijelie cu fustă”. O metaforă involuntar neurologică, ce pare să învăluie întreaga ființă a bunicii mele, Zonia, într-un amestec de tensiune atmosferică și afecțiune viscerală. În imaginarul copilăriei mele, ea nu era doar o figură maternă, ci epicentrul unui microclimat afectiv instabil: ora exactă a iubirii și a fricii.
Zonia, născută într-o epocă în care femeile își purtau doliile ca pe o diplomă de onoare și supraviețuiau în tăcere, nu și-a permis nici luxul fragilității, nici al tandreții gratuite. Văduvă de tînără, a devenit în 1987, printr-un act birocratic și afectiv, mama mea. Dar nu una blîndă sau ceremonială, ci o matroană a supraviețuirii, înrădăcinată în ceea ce neuroștiințele ar numi astăzi o hiperactivare cronică a axei de stres.
Sora ei, Lili – fire mai blîndă, dar atentă – o numea, cu o ironie tăioasă și nedisimulată, „Doamna General”. O formulare care, în istoria intimă a familiei, a însemnat aproape cît un act de identitate. Lili fusese martora acelei geometrii afective: Zonia lupta nu doar pentru a iubi, ci și împotriva oricărui pericol imaginar care putea distruge ceea ce deja pierduse o dată – o fiică. De aici și stilul ei de atașament: nu simplu, nu evitant, ci ofensiv. Iubirea ei era o disciplină militară – cu palme în loc de propoziții, cu intrări tăcute în cameră, la miezul nopții, doar pentru a verifica respirația copilului. Ca în atîtea cazuri ale mamelor postbelice, afectul ei nu circula prin cuvinte, ci prin gesturi repetate, printr-o grijă obsesivă care devenea însăși structura vieții de zi cu zi.
Scenele cu mama biologică – rare și fragmentate – contrastau dureros. Acolo, vocea nu avea greutate. În prezența Zoniei, însă, orice replică devenea un potențial conflict de putere, o renegociere a granițelor emoționale. Una dintre amintirile-cheie: o palmă reflexă, ca răspuns la o tensiune acumulată. Nu doar un exemplu de autoreglare disfuncțională, ci și o mărturie despre cît de brutală poate deveni iubirea cînd e singura formă de apărare cunoscută.
Moartea ei, în vara lui 2003, n-a venit ca o revelație, ci a fost închiderea tăcută a unui legămînt emoțional lung și împovărător. Am ridicat sicriul cu brațele, dar greutatea nu era doar a trupului. Era greutatea memoriei. La capelă, lacrimile nu curgeau doar pentru ceea ce fusese, ci și pentru ceea ce nu apucase niciodată să spună. Era pieptănată, fără batic – voia să rămînă ea însăși, pînă la capăt. A lăsat în urmă tăcerea unei vieți trăite pe cont propriu, dar în slujba altora.
Retrospectiv, o pot descrie fără ezitare: Zonia a fost un nucleu viu de intensitate emoțională, un agent al supraviețuirii transferate transgenerațional. O femeie care a trăit în modul de luptă și s-a stins într-o liniște pe care n-a cunoscut-o niciodată în viață. Dacă e ceva ce ne învață istoria intimităților personale, e că iubirea nu e mereu plăcută – dar e, uneori, singura formă de salvare. Furtuna a plecat, dar aerul pe care-l respir și azi încă îi poartă urmele.
Memoria gesturilor tăcute
În peisajul domestic al copilăriei, în care femeile purtau lumea pe umeri cu o tăcere asurzitoare, Domnica era o prezență de filigran. Nu impunea, nu ordona, nu intervenea – și totuși, modela spațiul emoțional cu o precizie care amintea mai degrabă de funcțiile sistemului parasimpatic decît de vreo pedagogie oficială. Zonia și Lili erau plecate, împărțite între spital, tribunal și urgențe, iar eu rămîneam cu această femeie născută în 1899, dintr-o generație care învățase să trăiască în ritmul pămîntului și al morții.
Domnica nu vorbea despre iubire. Ea o executa. Cu gesturi regulate, cu băi calde și cu prosopul alb legat pe cap – un ritual poate ridicol în ochii modernilor, dar esențial pentru creierul unui copil în formare, care avea nevoie de siguranță mai mult decît de jucării. Atunci nu știam – dar acum știu – că aceste rutine activau în mine circuite neuronale de atașament sigur. Mă legăna în cîntece care veneau din Durneștii Botoșanilor, dar care treceau prin epoca fanariotă, prin Primul Război Mondial, prin foamete, prin plumbul istoriei, pentru a ajunge, în cele din urmă, la mine, într-o casă din Tecuci.
Fotografia cu noi – ea în negru, eu în alb – e mai mult decît un instantaneu. Este un „artefact afectiv”. Un document în care limbajul corpului și al privirii înlocuiește textul scris. Zîmbetul discret al ei. Eu, cu limba scoasă ușor. Cadrul e minuscul, dar în el încap o bunică seculară și un nepot aproape postmodern, legați printr-un cordon ombilical invizibil, dar intact.
Domnica era, fără să știe, o expertă în economie emoțională. Cu puțina ei pensie de urmaș, îmi dădea „pentru o prijitură, să mănînce Țuțelu‘”. Rîdea. Dar rîsul ei, ca la mulți bătrîni moldoveni, era o scurtă explozie sonoră filtrată prin doliu. Nu rîdea pentru umor. Rîdea ca să nu moară. Pînă în ’89, a asistat la plecarea tuturor celor iubiți: Costache, frate; Andrei, soț; un prunc, nepot; Ana, nepoata; Ion (Coty), fiu; Teodora (Boboica), fiica soțului, pe care o crescuse. Pentru alții, ceea ce urma era un arbore genealogic. Pentru ea, devenise un cimitir al numelor dragi, pierdute unul cîte unul.
Cînd s-a prăbușit într-o dimineață, pe drumul spre baie, n-a fost dramă, n-a fost lamentație. A fost un circuit care se oprește – nu din pană de curent, ci din suprasarcină emoțională. Un corp care refuză să mai ducă. Sistemul nervos a cedat fără zgomot, ca o rețea care închide luminile în camerele în care nu mai e nimeni.
Am fost acolo cînd i s-a săpat groapa. O scenă care, în istoria medicinei, ar putea fi notată ca „momentul zero al procesării durerii prin acțiune somatică”. Groparii au dat de rămășițele lui Andrei. Pînza albă, lemnul umed, craniul. M-au privit. Mi l-au întins. L-am luat. L-am pus într-un sac, alături de celelalte oase. Nu ca într-un experiment arheologic, ci ca într-un ritual de reumanizare. Și acolo, la picioarele Domnicăi, le-am pus: oasele lui Andrei, ale Aristiței – prima soție a soțului ei – și ale unui copil care abia apucase să trăiască. Un gest profund simbolic, dar și aproape firesc în logica unei reconectări neuronale: reconstituirea unui atașament prin aducerea împreună a fragmentelor unor trupuri care, odinioară, au respirat alături.
Am rămas privind în gol. Întrebîndu-mă cîtă durere poate absorbi pămîntul. Cîtă iubire se poate sedimenta în humus. Și, mai ales, ce ne rămîne nouă – celor care am fost ținuți în brațe – din aceste vieți tăcute, pline de gesturi mici și iubire nevorbită. Dacă memoria se scrie în sinapse, atunci Domnica este o propoziție neuronală pe care nu o voi uita niciodată.
Richard Constantinescu este istoric al medicinei, scriitor, profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași, custode al Muzeului UMF Iași și vicepreședinte al Societății Române de Istoria Medicinei. Cea mai recentă carte publicată: Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării, Editura Creator, 2025.
