Moda este ciclică. Acesta e un adevăr aproape analitic, dar pentru cei care mai au nevoie de dovezi, cum altfel putem explica existența tinerilor din 2026 care poartă tricouri cu Bon Jovi, au chică și mustața tipică băieților care îți dădeau cel mai bun curs de schimb la mărcile germane în anii ’90? Dacă tot a venit sezonul rece, am avut parte de curînd de o nouă confirmare a acestei ciclicități, deoarece am început să văd din nou oameni cu măști chirurgicale sub nas. Nu m-aș fi așteptat ca, la doar șase ani distanță, celebrele „scutece de bărbie” să revină la modă. Dar ceea ce înainte era o strategie conștientă de eludare a legii a devenit, astăzi, o evidentă opțiune de fashion.
Dacă vreodată vom mai avea nevoie de noi simboluri naționale, masca sub nas are toate șansele să se bată la un podium cu micii din Obor și merdeneaua cu margarină de la Nea Mihai. De ce? Pentru că reprezintă, in nuce, atitudinea noastră normativă în fața regulilor. Creuzetul normativ al acestor atitudini este încapsulat la fel de bine și într-o listă aproape interminabilă de proverbe, zicători și alte expresii idiomatice. Păi, nu găsim noi întotdeauna o cale să ne descurcăm? Mai ales cînd niciodată nu e exclus să găsim o portiță pe unde merge și așa? Ne învîrtim, o dăm cotită, apoi o întoarcem ca la Ploiești și facem din rahat bici. Îi dăm, într-un sfîrșit, de capăt și facem cumva să fie bine ca să nu fie rău la toată lumea. Pînă la urmă, hîrtia suportă orice și legile sînt făcute pentru a fi încălcate.
De ce e România altfel: din nou sub spectrul formelor fără fond
La aproape 14 ani de la publicarea cărții lui Lucian Boia, România pare în continuare altfel. Dacă ne construim în continuare identitatea pe baza unei relații de alteritate, în care celălalt este europeanul sau occidentalul generic, spațiul românesc ne apare, la douăzeci de ani de la intrarea în UE, unul blocat într-o tranziție perpetuă. Sîntem prinși între Scila formalismului normativ de dragul normelor al Occidentului și Caribda descurcărelii autointeresate a Orientului. Regulile sînt bune pentru ceilalți, dar nu pentru noi. Succesul este, de cele mai multe ori, nu vreun semn al grației divine, așa cum îl vedeau adepții eticii protestante, ci semnul că cineva știe în primul rînd să se descurce.
Cauza este una clară. Stăm prost cu capitalul social, adică avem de-a face cu lipsa încrederii reciproce care ne oprește să putem coopera pe scară largă, dincolo de nivelul parohial al familiei și celor apropiați. Simptomele lipsei de capital social sînt peste tot. În Parlament și în legile adoptate de acesta aproape că nu mai are încredere nimeni, nici măcar rudele senatorilor și deputaților. O majoritate covîrșitoare a românilor vede în corupție o normă socială puternică; repugnantă cînd sînt victime ale acesteia, dar dezirabilă cînd ajung într-o poziție de putere și se gîndesc cum să distribuie beneficiile. Apoi, la o serie de întrebări standard din World Values Survey, răspunsurile noastre sînt predictibile. Avem încredere în ceilalți doar într-un subset al interacțiunilor noastre sociale posibile: mai exact, atunci cînd aceștia ar putea încălca niște reguli în avantajul propriu. Atunci, ne spun datele, avem încredere că aceștia vor fenta regulile, vor sări peste cozi sau vor da o șpagă mică.
O excrescență a unei dezbateri de aproape 200 de ani despre forme fără fond, ori forme care își vor construi în cele din urmă fondul, descurcăreala trebuie privită și prin prisma noțiunilor din teoria jocurilor. Clasica dilemă a prizonierului este, la noi, dilema descurcărețului: operăm într-o piață socială a neîncrederii, așa că a face tot posibilul să te descurci, în răspăr cu cadrul legal, este o decizie pur rațională. Așa cum argumenta și antropologul Radu Umbreș, neîncrederea este un mecanism adaptativ rațional într-un mediu normativ opac, cu resurse limitate, reguli într-o perpetuă schimbare și instituții părtinitoare.
Povestea este, desigur, una complexă cu nenumărate aspecte istorice și pleacă de la proasta guvernare. Regimul fanariot, cel comunist ori tranziția nouăzecistă sînt doar cîteva studii de caz relevante care ne ajută să înțelegem de ce sîntem cum sîntem. Vorbim despre administrații arbitrare și nesigure, care pe alocuri frizează absurdul birocratic kafkian, dar care au un element comun: exercitarea puterii înseamnă stoarcerea resurselor cetățeanului. Căutarea de portițe legale ori eludarea legii fac posibilă cultivarea unei virtuți a subzistenței prin descurcăreală și a unei etici a supraviețuirii.
Dincolo de etica subzistenței?
Deși momentan nu pare, România trece prin cel mai bun moment al istoriei sale. Într-un asemenea context, poate să pară straniu că etica subzistenței nu lasă loc mai des unei alte etici, cum este cea a datoriei kantiene. Principiul kantian al universalizabilității ne cere ceva simplu: să acționăm doar în conformitate cu acea maximă pe care o putem dori să devină o lege universală. Să ne întrebăm, așadar, ce s-ar întîmpla cu lumea dacă toate persoanele ar acționa la fel ca noi.
Una dintre greșelile fundamentale ale lui Kant este că prea ia în calcul psihologia morală a oamenilor și că are o înțelegere mai degrabă bizară cu privire la problema motivației morale. Tocmai de aceea, poate că o soluție mai bună nu o găsim la Kant, ci în filozofia morală a lui Adam Smith. Regulile nu sînt niște comandamente divine (nici în Occident, nici în Orient) sau ale Rațiunii, ci rezultatul unui proces complex, uneori spontan, care trebuie să stabilească doar un cadru general al interacțiunilor noastre într-un mod non-arbitrar și predictibil. La restul veghează spectatorul imparțial din noi, care poate să evite războiul hobbesian al tuturor contra tuturor. Dacă nu o să iasă nici așa, ne-om descurca noi cumva!
Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
