În luna iunie, am terminat clasa a VIII-a, anul de care se tem toți copiii, dar mai ales părinții. Anul în care am văzut cum este să faci școala de două ori. „Cine nu face meditații în clasa a VIII-a nu are cum să ajungă la un liceu bun.” Nimeni nu spune asta, dar majoritatea, indiferent de nivel, va merge la pregătire suplimentară, pentru orice eventualitate. Acolo, 8-10 copii, aproape o treime dintr-o clasă, exersează conștiincios modelul de rezolvare a fiecărei cerințe: „Poezia X de Y abordează teme des întîlnite în lirica românească, iar mesajul dezvăluie (…). Astfel, imaginarul poetic surprinde reflectarea sensibilă a realității (…). Se remarcă viziunea profund subiectivă a vocii poetice. Discursul liric dezvăluie trăirile ființei umane în ipostaza (…)” – cine scrie tot modelul ia măcar 15 puncte din 20! La școală, copiii compară tiparele, fac schimb, învață cît mai multe, „Cine știe unde în țară vă vor ajunge lucrările? Dacă scrieți după model, punctele le aveți asigurate”. Astfel, cunosc elevi care au ajuns să învețe compuneri libere, scrise de cîte o profesoară meditatoare care vrea să se asigure că își va păstra procentul elevilor cu note mari și anul acesta, despre cele mai uzate teme, ca nu cumva să fie nevoiți să scrie din propria minte la examen. La simulările oficiale a picat „Trezire” – Lucian Blaga. Programa cuprinde patru teme (natura, trecerea ireversibilă a timpului, iubirea și creația) pe care elevii le caută în textele lirice. Este textul lui Blaga despre natură? Nu cred, însă fiecare elev care a aplicat și a completat tiparul a primit toate punctele. Poate lua examenul un elev care nu a înțeles în totalitate despre ce este textul? Nu cu 10, dar se poate. Listele cu valori comune (familia, dorința de explorare, prietenia etc.) și lecturi gata asociate nu lipsesc nici ele, așa sîntem siguri că toată lumea are cu ce asocia textul la prima vedere, chiar dacă vor folosi fragmente temeinic repetate, din cărți pe care poate că nici nu le-au citit în întregime. La matematică lupta e mai corectă, dar meditațiile din spate sînt aceleași.
Efortul de memorare își arată rezultatele, notele cresc cu cît se apropie examenul, numărul orelor de pregătire pe săptămînă crește, plicurile meditatorilor se îngroașă, dar fricile, totuși, rămîn. Cred că un factor care păstrează industria meditațiilor în viață e frica părinților și a copiilor de a nu intra la cele mai bune licee. Sentimentul că, dacă nu vei face pregătire suplimentară, vei fi copleșit de examenul decisiv al următorilor patru ani. Nu, examenul nu e greu, greu e să încerci și apoi să înveți să scrii cît mai plat și lipsit de creativitate sau îndrăzneală, căci nu știi în mîinile cui pică lucrarea. Intensitatea orelor la școală fluctuează, unii profesori sînt frustrați de meditatorii care le-o iau înainte, copiii au invățat deja ce trebuie, cine-i va mai asculta la oră? Alți profesori discută la clasă ce nu au înțeles copiii la pregătire, iar rolurile se amestecă din ce în ce mai tare. Vine examenul, fiecare trece cum poate, dar fericit că totul s-a terminat. Copiii sînt felicitați pentru performanțele deosebite, părinții fac un calcul final și răsuflă ușurați. Au scăpat de meditații pentru încă trei ani. Examenele acestea sînt printre acele puncte în care eu cred că sistemul eșuează, evaluînd capacitatea de memorare și reproducere a unor șabloane. Apoi începe debandada înscrierilor, a dosarelor, unele mai speciale decît altele.
Dacă parcursul meu în acest sistem ar fi fost doar despre examene, m-aș fi oprit aici, însă nu pot lăsa deoparte întîmplările fericite pe care mi le-a adus școala. Am norocul să mă aflu într-un liceu în care copiii și profesorii lucrează împreună. Am profesori care m-au făcut să descopăr pasiuni la care, pe cont propriu, aș fi ajuns mult mai greu și mai tîrziu. Sînt colective întregi de elevi care s-au îndrăgostit de materiile lor și au ajuns la performanțe uluitoare datorită susținerii primite din partea profesorilor. Probabil este vorba despre granița pe care aceștia o depășesc atunci cînd trec de grupul de 30 de elevi și privesc sincer și curios către individualitățile prezente. Știu, nu e mereu timp pentru așa ceva, dar atunci cînd se petrece un astfel de moment, se schimbă multe. Profesorul devine mentor, devine acela care dă din timpul lui pentru că știe că educația nu este doar despre ce scrie în manuale, ci este însoțire. Cum se face că elevii sînt dispuși să lucreze ore în plus dacă sînt pregătiți de mentorii lor, dar nu vor să mai facă nimic pentru profesorii care vin și le spun că tot ce trebuie să știe se află în manual, apoi se așază la catedră și așteaptă să treacă ora? Profesorii din prima categorie nu schimbă neregulile sistemului, le fac mai suportabile, trec de ele și schimbă drumurile copiilor, li se alătură, îi ajută să își descopere puterile și îi îndrumă. Și eu sînt printre norocoșii care au o profă alături, care spune că învățăm unii de la alții, poate că, în fond, despre asta este vorba. Despre drumul la mijlocul căruia ambele părți se întîlnesc și folosesc din plin timpul oferit.
Sistemul are multe probleme, profesorii și elevii fac astfel încît să treacă printre ele. Așa e, omul sfințește locul, dar nu ar fi mai bine dacă omul n-ar mai îndura atîtea piedici pînă să își împlinească vocația? Omagiul adus oamenilor speciali din sistem nu ar trebui să mascheze revolta față de neorînduiala sa.
Mara Marinescu este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
