În septembrie 1941, regizorul american (de 47 de ani atunci) John Ford, care cîștiga în acel an cel de-al treilea Oscar din cariera sa cinematografică, a decis (alături de alte vedete) să dea un exemplu, drept care s-a înrolat în armata SUA, într-un departament media al Marinei, numit Naval Volunteer Photographic Unit.
Japonezii au lovit într-o duminică. Nimeni nu știa dacă și cum SUA vor intra în războiul ce zguduia Europa (americanul mediu era net împotriva ideii) și așa se face că în ziua de duminică, 7 decembrie acel an, regizorul, alături de alte persoane fine, era invitat la prînz în familia amiralului Andrew Pickens, în vechea și eleganta casă din Alexandria, Virginia, pe care soția amiralului o moștenise din familie. Masa nici nu începuse bine și, deodată, o menajeră dă buzna în sufragerie și spune, emoționată, că amiralul e chemat la telefon chiar de la Departamentul de Război! Amiralul merge la telefon și se întoarce palid: Domnilor, spune el, japonezii ne-au atacat la Pearl Harbour și din acest moment sîntem în război! Bărbații au sărit în picioare, neliniștiți; însă Mrs. Pickens, soția amiralului și autentica stăpînă a casei, le-a zis: Domnilor, rog nu vă panicați! Acesta este al șaptelea război despre care se vorbește în această sufragerie – și le arată, calmă, ceva sus, pe un perete: Iată gaura de acolo, a fost făcută de un plumb de muschetă, în timpul revoluției din 1776 (spune ea), și niciodată nu am permis ca urma să fie acoperită de văruială! Acest episod mi se pare o metaforă potrivită pentru simbioza dintre stabilitate și transformare prin care trece o societate. În fapt, istoria e o eternă tranziție, iar stabilitatea (de la politică la economie, de la educație la modă și de la cultură la tendințele gastronomice) nu există decît în măsura în care, la teatrul de pe Rue Huchette din Paris, piesa Cîntăreața cheală a lui Eugen Ionescu se joacă din 1956, deși e clar că teatrul nu joacă numai această piesă, ca să nu mai spun că, de șapte decenii, actorii nu-s aceiași, nici viziunea regizorală, nici scenografia și nici chiar publicul! Așadar, vedem noi, azi, Cîntăreața cheală din ziua premierei? Nicidecum.
Literaturile se scriu și se rescriu. Cele care dau impresia unei stabilități sînt curentele de adîncime, adică ideile sau cutumele sau manifestările din societate care se schimbă mai lent (pentru că oricum se schimbă toate, pe termen mediu și lung). Și astfel ajung la subiectul acestor rînduri: ca profesor de istorie, am urmărit fără implicare disputa referitoare la manualul de literatură de clasa a IX-a și la locul (sau nelocul) cronicarilor în atenția (sau neatenția) tinerilor elevi, o dispută bună pentru ca mulți dintre cei implicați să redevină ei înșiși o clipă copii și să se manifeste, iertați-mi opinia, în consecință.
Vă propun aici opinia unui neprofesionist într-ale predării literaturii, dar care i-a studiat pe cronicari nu numai la liceu, ci pînă în anul II al facultății (de Istorie): cred că lucrurile s-ar rezolva mai rațional dacă opera (absolut fascinantă a) cronicarilor noștri ar fi pur și simplu rescrisă, în limba română de azi. Dacă aș avea o putere de decizie aș face un program prin care unii dintre cei mai dăruiți prozatori ai limbii române de azi (cei pe care tabăra anti-cronicari și i-ar dori în manuale!) ar fi invitați să „rescrie”, în limba de azi, această operă (repet, impresionantă) a cronicarilor, operă care, apropo, e totuși prima noastră istoriografie modernă! Sînt încredințat că acele texte, aparent vechi, „rescrise” de un Mircea Cărtărescu sau de un Florin Chirculescu sau de cine vreți dvs. (unul cu un simț al limbii române), ar deveni extrem de interesante pentru o generație care oricum citește (cei care o fac) historical fantasy, dark romance sau gothic young adult pe model anglo-saxon. Cineva ar putea spune că propunerea mea e o glumă. Nu e. Pentru că nu vom găsi în literatura noastră o atmosferă mai apropiată de Games of Thrones decît cea pe care ne-au lăsat-o cronicarii și, apoi, unii autori moderni care s-au inspirat direct din ei, precum C. Gane, cu uluitoarea sa carte Trecute vieți de doamne și domnițe; dacă englezii, turcii sau sud-coreenii ar avea o astfel de carte (pe lîngă cele pe care, desigur, le au), ar face din ea scenarii pentru alte seriale istorice pe care noi le-am urmări pe Netflix, fix în timp ce decretăm autosuficienți că acești depășiți de cronicari ai noștri nu mai sînt pe gustul elevilor români de azi!
Dar oare Shakespeare, în manualele din Marea Britanie, apare azi în limba în care el a scris? Nicidecum. Shakespeare a fost rescris și re-rescris aproape la fiecare două generații. Limba engleză din volumele Shakespeare ale contemporaneității nu mai e limba în care scria respectivul, acum 400+ de ani. La fel, o minimă logică istorică ne spune că literatura română, la scara culturii europene, e un produs tînăr, iar ce e tînăr se schimbă mai repede. Cel mai vechi text datat și scris în limba română, după ce știm acum, pare a fi Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521), deci abia cu 300 de ani înainte de Tudor Vladimirescu. Ei bine, azi, pentru elevii noștri, atît textul lui Neacșu, cît și proclamația lui Vladimirescu trebuie rescrise – pentru că, altfel, în curînd notele de subsol vor fi mai voluminoase decît textul lor propriu-zis. În fine, aceeași logică istorică mă face să cred că, în ritmul în care limba română – o limbă mai tînără, în forma actuală, decît ați crede – evoluează, în 25 de ani vom avea nevoie de multe note explicative la poeziile lui Eminescu, la piesele lui Caragiale sau la prozele lui Sadoveanu, în 40 de ani Nichita Stănescu sau Marin Sorescu (cu regionalismele sale) vor părea de pe o altă planetă, iar peste 50-60 de ani, Mircea Cărtărescu însuși va apărea ca fiind mai aproape de cronicari decît de adolescenții teritoriului românesc de atunci. Azi, la nivel de liceu, profesorii nu știu, la început de ciclu, în clasa a IX-a, conținutul programei pînă la clasa a XII-a, la bacalaureat. Iar unele licee private funcționează după o „curriculă” britanică sau franceză etc. care, desigur, n-are nimic de-a face cu canon-ul manualelor românești. Așa încît: pe ce a fost scandalul?! Moda contemporană e mereu tranzitorie. Politica, moravurile, tendințele, ce e cool și ce e booz azi – poimîine vor fi o istorie enervantă pentru alte generații, mai grăbite.
Curentele de adîncime sînt lente, dar ele dau greutate. Așadar, concluzia acestor rînduri e pe măsura încăpățînării doamnei amiral Pickens, de la începutul acestui text: nu toate găurile, sau asperițățile, sau defectele culturii trebuie acoperite de varul periodic al unui prezent mereu tranzitoriu. Dacă îl vom interzice azi pe Radu Gyr, mîine vom avea zece coruri ale unor biserici de pe cuprinsul țării care, de Crăciun, vor cînta – ghici ce? – versuri de Radu Gyr, evident. În plus, pe linia acestei intransigențe, care mereu e cu două tăișuri, vom crea o generație care va descoperi anumite texte „pro-regim” din Nichita Stănescu sau din Ana Blandiana și va cere și interzicerea lor. Dacă azi spunem că Cenaclul „Flacăra“ a fost o spălare a creierelor, mîine vom avea o generație gata să spună că și Vocea României e tot o spălare a creierelor pro-Bruxelles, din moment ce indivizii cîntă în engleză și nu poartă ițari.
Așadar: calmul în societate nu se obține prin interziceri, de nici un fel, ci doar explicînd repetat și periodic și, mai ales, alegînd din fiecare epocă și din fiecare creator ceea ce el a dat mai bun. Iar ceea ce e discutabil în opera lor (radicalisme, xenofobii, antisemitisme etc.) trebuie explicat la punct și virgulă, nu interzis, din simplul motiv că, dintotdeauna, ceea ce e interzis devine mai atrăgător (vă spune ceva mărul lui Adam?). Doar explicată, dorința de stabilitate a oamenilor poate fi împăcată cu tranziția mereu în mișcare. Există schimbări mai lente și schimbări mai bruște, desigur. Dar, în lipsa unui război nuclear, am curajul de a crede că tot ce facem azi este nu o continuare a zilei de ieri, ci primul pas spre ziua de mîine. Stabilitatea nu înseamnă să reinventăm istoria, cea care a fost, ci să ne pregătim, măcar mental, pentru ce va să vină. Și putem începe prin a nu da cu șpaclul peste primele capitole ale istoriografiei naționale: cronicarii noștri. Mai bine le traducem pre limba tinerilor de azi. Cred că vom fi surprinși de rezultat.
Credit foto: Wikimedia Commons
