Vecinii nu-i alegi, ei sînt dați de Dumnezeu. Chiar dacă, pentru alegerea unui loc unde ai vrea să locuiești, ai făcut toate prospecțiunile necesare și te-ai interesat ce vecini vei avea, riscul de a da greș există în continuare, pentru că nu poți să cunoști pe cineva din cîteva vorbe aruncate înainte. Bine, ideal este, vorba unui prieten, să te muți undeva unde să nu ai vecini, undeva pe un vîrf de deal, într-o cîmpie vastă, într-o casă stingheră. Da, dar acolo ai risca să ai un acces dificil, să fii departe de facilități (magazine, piețe, policlinici, spitale). Și de asta ai nevoie mare atunci cînd ai ieșit deja la pensie. Așa că, dacă vrei să evadezi dintr-un oraș plin de noxe, supraaglomerat, poți să te muți, de pildă, la Breaza, cică stațiune turistică de interes local (așa scrie pe panoul de la intrare), ți-ai vîndut apartamentul și începi să studiezi piața imobiliară. Și găsești case frumușele, la aer curat și chiar aproape de facilități. Dar ce te faci cu vecinii? Ai prieteni care te-au avertizat: ai grijă unde te duci, că e posibil să nimerești rău, cu vecini arțăgoși și certăreți, care au pe lîngă case animale, păsări care nu miros prea frumos. Și alte chestii nasoale: spectacole de sunet și lumini în miez de noapte, certuri în familie, manele date la maximum etc.
La început, prima mutare am făcut-o în Poiana Cîmpina, nu în Breaza, și nu m-am interesat de soarta vecinilor. Ei mă înconjurau din toate părțile. Acolo a trebuit să suport în primul rînd lipsa de informații. Am aflat ulterior cumpărării casei că fosa septică unde se deversau dejecțiile nu era chiar o fosă, ci o hazna ordinară care trebuia vidanjată cam o dată la o lună, întrucît terenul din preajmă era argilos, iar lichidele nu se scurgeau în pămînt. Am mai aflat de la bunii mei vecini, care ne-au invitat la ei la o discuție „prietenească”, că au avut procese grele cu foștii proprietari pe motiv că apa din hazna se scurgea, prin niște conducte mici pe sub pămînt, dispuse chiar de către ei, nemernicii de proprietari, pe terenul lor, în curtea lor curată și plină de flori. În aproape opt ani, după demersuri îndelungi la primăria comunei, am reușit să ne tragem o conductă de canalizare de care au beneficiat și alți vecini de pe uliță, am reușit chiar să și asfaltăm străduța. Ar fi fost chiar bine dacă noaptea nu urlau niște cîini dintr-o curte apropiată, de nu puteai să închizi un ochi. (Asta cu cîinii e generală, pe unde te duci în zonă sînt vecini cu cîini mari, de pază și protecție, urlători sau hămăitori, ținuți în curte, în cuști sordide, unde rar li se aruncă un blid cu lături.)
Cînd am reușit, în fine, să vindem prima noastră „greșeală” am răsuflat ușurați. Vecinii, însă – am aflat ulterior –, ne-au regretat enorm, ne numeau binefăcătorii lor, oamenii buni și de sacrificiu pentru comunitate, că lor nu le prea păsa de canalizare sau asfaltare. Trăiau așa de secole și le era bine. „Vai, domnule Popescu, tanti Lenuța vă pomenește mereu, ce om bun sînteți, și nenea Vișinoiu, și Vili. și Mari.”
Ne-am mutat la Breaza, unde ne-am dorit de la bun început, am găsit o casă acceptabilă. Acolo însă am mers în prospecție de vecini și de aflat hibe ale locului. Ne-a întîmpinat o bătrînică ce părea foarte directă și prietenoasă, vecina de pe terenul în indiviziune pe care stătea casa. Fiind de vîrste apropiate, ne-a simpatizat, ne-a vorbit frumos, neuitînd însă să-i pomenească cu sudălmi pe cei care voiau să ne vîndă casa, cît de mult rău i-au făcut ei și familiei ei și ce bine îi pare că ne mutăm noi. Ne-a făcut cadou și două borcane cu dulceață de vișine, ceva era parcă în neregulă, prea multă bunăvoință, iar pe de altă parte femeia era cam din topor, cam cu gura mare. N-am dat prea mare atenție, bucuria era mare că scăpaserăm de prima casă. La început a fost bine, vecina ne aducea ouă din cuibarele fiului ei care locuia alături, ne făcea cornulețe și, atunci cînd i-a făcut pomană fostului soț, ne-a adus tăvi mari cu bunătăți gătite chiar de către ea, vin și țuică. Treptat, însă, relația a început să scîrțîie, in primul rînd din cauza refuzului ei de a ieși din indiviziunea curții. Avea obiceiul să le cam tragă la măsea cu țuica din producție proprie. Și atunci era de toată panarama, ne amenința că nu ne dă nici un centimetru de curte, că „toate astea de aici sînt ale mele” etc. Cînd am amenințat-o la rîndul nostru că o dăm în judecată, a cedat și am reușit să facem ieșirea din indiviziune, dar relația devenise mai mult decît proastă, ajunsese chiar să-și pună oala de noapte plină sub geamul nostru, dimineața, ne „cînta” la ceilalți vecini că sîntem dușmanii ei cei mai de seamă, ne-a obligat să scoatem contorul de gaze de pe casa comună, dar care era în partea ei de curte etc. A fost un adevărat calvar. Să mai adaug că am reușit să vindem și acolo și să ne mutăm în altă parte, unde am dat peste niște cîini agresivi și extrem de lătrători, peste niște vecini care făceau petreceri zgomotoase la ore nepotrivite (o dată am chemat poliția, au dat muzica mai încet, dar n-am mai avut viață cu ei de atunci).
În concluzie, de atunci ne-am mai mutat de două ori tot din cauza vecinilor zurbagii. Acum locuim tot la Breaza, avem vecini cît de cît suportabili, în fata curții noastre se întinde o vastă pajiște pe care pasc oi și capre. Măcar noii noștri vecini nu pun muzica tare și nu iubesc manelele. Soția mea însă își dorește mult să mai facem o mutare, înainte de mutarea cea mare și definitivă, într-un loc în care să vadă mai multă lume decît în Breaza unde străzile sînt pustii. Poate înapoi în București, cine știe? On revient toujours au premier amourI
Anton Popescu a fost redactor de carte, în prezent este pensionar.
