Tema maturizării, oricît de importantă și de profundă, nu cred că mai este de actualitate. Aș spune că astăzi trăim mai degrabă în orizontul unei nostalgii a maturizării decît în cel al unei căutări reale de a o repune în drepturi. De altfel, motivul, într-un anumit sens, este destul de simplu: nu mai există condiții propice pentru ea și cred că putem bănui de ce.
Maturizarea la origini era desăvîrșirea sufletului, acea oportunitate extraordinară sau Kairos, cum spuneau vechii greci, de a vrea să fii ceea ce trebuie să fii în lumea din care faci parte. Aceasta venea după o ruptură, după o criză în creșterea omului, care îl punea în fața luării unei decizii (Krisis) și a unei turnuri ontologice: revelația că face parte dintr-un regn specific, că aparține unei tipologii arhetipale, în care adevărul și falsul, răul și binele, frumosul și urîtul, dreptatea și nedreptatea, libertatea și vina îi sînt puse brusc în brațe. Să fii matur însemna să fii înțelept. Pentru moderni, maturizarea este desăvîrșirea minții. Îndrăzneala de a gîndi îl smulgea pe omul obișnuit din paradisul certitudinii pentru a-l pune în fața dogmatismului, deziluzionîndu-l de metehnele credinței oarbe și așezîndu-l într-o relație libertară și complexă cu lumea și cu el însuși, ce nu poate fi rezolvată din butoanele datului existențial. Maturizarea, înțeleasă astfel, conferea demnitate, statut identitar și social, deschidea ușa autonomiei și independenței, a datoriei față de sine și de ceilalți. Poate nu tocmai surprinzător, maturitatea este metafora filosofiei kantiene, adică a acelei filosofii prin care am deprinde înțelepciunea de a găsi media între a accepta fără minte tot ce ți se spune și a respinge fără minte același lucru (Kant, Critica rațiunii pure). A te maturiza, în limbajul acestei filosofii, înseamnă să recunoști incertitudinile din vieților oamenilor (Neiman, Why Grow Up? Subservive Thoughts for an Infantile Age, 2015); mai mult, mergînd pînă la capătul acestei idei, a fi matur înseamnă să trăiești fără certitudini, recunoscînd în același timp că este și imposibil, și imoral să nu le cauți. Să fii matur însemna să judeci cu propriul cap și să fii pe picioarele tale, chiar dacă cel mai probabil nu vei fi fiind în afara erorii.
Să fii matur înseamnă totodată să ai conștiința limitei. Deși poate să pară ilogic sau contraintuitiv, această descoperire este chiar momentul originar al nonlimitării existenței, acea existență care începe să fie, să devină, să se construiască în alt fel decît cel presupus inițial, probabilistic sau determinist. Maturizarea presupunea să descoperi brutal că ești între un altul ce nu mai este pentru un altul ce va să vină, într-o trecere dureroasă prin chiar sinele care ești. Orice maturizare reprezintă o pierdere, un sfîrșit, un rămas-bun de la cel care ești și ai fi putut să fii, trecerea de la familiaritate și conformism la efortul constant de autoidentificare cu cel pe care îl descoperi (Ricœur, Sinele ca un altul), o identificare pătimașă, pe viață și pe moarte, aproape (Kundera, Nemurirea). Altfel spus, a te maturiza însemna să fii capabil să discerni între ceea ce trebuie ales și ceea ce trebuie sacrificat, să ai putere asupra ta (și asupra celorlalți?) sau, simplu, să ai competența umanității. Să fii Om, spune sec, Nietzsche (A doua considerație inoportună). Să fii matur în acest fel nu este deloc ceva banal sau obișnuit, ci ceva excepțional sau chiar excentric.
Astăzi, maturizarea este doar o etapă, mai mult sau mai puțin necesară, în viața oricărui individ. În această interpretare contemporană, maturizarea nu este complexă ci, mai degrabă, complicată, presupunînd stadii bine definite, identificabile material (biologic, psihologic, educațional, performativ etc.) într-un proces evolutiv previzibil. Avem un stadiu al copilăriei, al pubertății, al adolescenței, al adulților, al bătrîneții și implicit fapte/opțiuni/posibilități compatibile cu ele. Există grade de maturizare și pretenții corespunzătoare din punct de vedere etic, juridic, politic etc. Pe parcursul acestui proces sînt urmărite oportunități specifice, decalaje și, nu în ultimul rînd, eventualele probleme de maturizare. Toate sînt motive de intervenție și corectare, în ajustarea cît mai precisă a metodelor la produsul final, i.e. individul matur sau apt din punctul de vedere al capacităților așteptate (fizice, mentale etc.). Maturizarea, în urma acestui proces, ar fi deprinderea unor aptitudini pentru obținerea unor rezultate concrete. Gîndim (?), din ce în ce mai mult, prin intermediul acestor șabloane evolutive: la 14 ani poți avea acces la rețelele sociale, la 16 ani poți avea relații sexuale, la 18 ani permis auto etc. Maturizarea în această interpretare se reduce la funcțional și vizează optimul performativ al individului, nu devenirea lui ca om. Inclusivitatea procesului de maturizare face incorectă politic orice ingerință în sfera competenței adjudecate oficial, iar chestiunea libertății și responsabilității individuale redundantă sau pur și simplu ignorată.
Este maturizarea, însă, doar un by-product al maturării organice, uniformizatoare? Pare mai degrabă o inversare perfidă, care ne lasă profund confuzi. Nu e de mirare, ar spune Kant, că ieșirea din imaturitatea autoprovocată este cea mai importantă revoluție care poate avea loc în interiorul ființei umane. Maturizarea elogiază diferența, te scoate din turmă, te provoacă intelectual și moral. În plus, cei declarați adulți nu sînt în mod necesar maturi sau mai maturi decît ceilalți, e.g. minorii. Prin urmare, a ține cont de etapele biologice în evoluția indivizilor nu înseamnă să ignori situațiile particulare ale lor, pe principiul că indiferent de experiențele lor de viață o să le vină tuturor mintea la cap. Este o eroare să crezi că creierul imatur al adolescenților este unul defect, dar și că maturarea cerebrală se produce de la sine sau că maturizarea se produce odată cu ea. Simpla înaintare în vîrstă a creierului unui individ nu implică o maturizare a minții și nici a gîndirii lui, ci doar o îmbătrînire a acestuia. Eu nu sînt creierul meu, spun psihologii (Chneiweiss, Cum să ne eliberăm de trac, 2006), iar biologia (e.g. neuronii) este la rîndul ei un determinant determinat, spun antropologii (Sahlins, The Teach-ins: Anti-war protest in the Old Stoned Age, 2009). Neuroștiințele, altfel spus, au o importanță majoră în identificarea bazelor activității minții și maturării ei, însă cînd se pretinde că pot trece dincolo de aceste baze pentru a deveni științe ale minții, trecem de la știință la ideologie. În termenii lui Kant, ordinea maturizării este o ordine morală, i.e. domeniul libertății și al responsabilității, iar această ordine nu poate fi elucidată în termenii neuroștiințelor fără a fi negată. Reducerea problemei maturizării la o chestiune de evoluție biologică (neuronală, sexuală etc.) creează false probleme de corectitudine politică și infantilizează individul.
Revenind, maturizarea nu este un proces și nu este ceva ce poți controla. Nu te poți maturiza cînd vrei sau cînd primești un certificate de maturitate. Este un declic. Te ia de fiecare dată prin surprindere și nu te lasă niciodată la fel. Maturizîndu-te, treci hotarul lui este către cel al lui trebuie fără să știi neapărat ce să faci. Nu este doar o chestiune de cunoaștere și nici de creativitate, ci de conștientizare a unei contradicții sau a unei realități opuse celei cu care erai obișnuit. Conștientizezi dilemele și începi să te „delimitezi”. Un astfel de punct de vedere este mai ușor de descris decît de menținut în mod constant, dar, pe de altă parte, de unde ideea că a te maturiza înseamnă să (că) știi cum?
Prin urmare, a te maturiza este mai mult o chestiune de deconspirare a unor iluzii și de curaj, acela de a înfrunta ce rămîne după dispariția lor. Înveți ceva fundamental, însă maturizarea nu poate fi predată și nici transmisă. Odată matur, îți pasă mult mai puțin de ceea ce cred oamenii, însă cu siguranță le poți deveni mai util. Maturizarea înseamnă să poți rămîne fidel deziluzionării, fidelizare față de un „tine” dezvăluit și față de o cale de urmat exclusiv a ta. Maturizarea nu este corectă politic: ea arată că unii sînt imaturi și iresponsabili, și acesta este un fapt incontestabil, oricît de ofensator ar fi considerat în spațiul public.
Mai este maturizarea o așteptare rezonabilă astăzi? Cel mai probabil că nu. La urma urmei, este mai ușor să-i lăsăm pe alții să gîndească în locul nostru decît să gîndim singuri, prin urmare, de ce ar trebui să ne maturizăm? Întrucît nu am reușit să creăm societăți în care tinerii să își dorească să crească, idealizăm tot ce ține de copilărie și de tinerețe și, din păcate, nu în sensul profund al acelei „copilăriri”, inițiat de filosofii antici. Maximizăm mai degrabă infantilizarea. Fără îndoială că nu vrem ca lumea copiilor să nu mai fie a lor – și nici că nu ar trebui lăsați să copilărească –, însă idealizarea copilăriei, altfel decît în sensul originar, îi face fie să nu își mai dorească să crească, fie îi face să creadă că a crește și a îmbătrîni este un lucru rău și, deci, de ignorat sau de evitat. Mai mult, tratînd tinerețea prin intermediul a ceea ce o face problematică, subliniind specificitatea ei și importanța majoră, chiar decisivă, pentru ce urmează să se întîmple în viața de adult, problemele acestei etape considerate necesare și inevitabile în viețile tuturor, se creează condiții opuse manifestării mature, autonome și responsabile. Rousseau este tranșant în această chestiune: „Am fost creați să fim oameni liberi și independenți, însă legile și societatea ne-au aruncat din nou în copilărie” și pentru ca „desăvîrșirea operei de discreditare a rațiunii în mintea omului să fie completă, el își va folosi puținul pe care îl posedă pentru lucrurile cele mai inutile” (Rousseau, Émile). Altfel spus, doar adulții liberi și egali pot construi o societate liberă și egală, dar dacă societatea are interesul să cultive persoane dependente, lipsite de suflet și minte, de unde să vină adulții? Descriind viața ca pe un proces descendent, îi pregătim deliberat pe tineri să aștepte ceva ce este posibil să nu vină niciodată. Asta nu înseamnă decît că alegem să renunțăm la adulții din ei. Ceea ce ar fi cel mai imatur gînd la care putem ajunge!
Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.
