Cînd publica, în 1915, volumul Maschilità, reunind o serie de texte de la începutul anilor 1900, Giovanni Papini lansa un virulent manifest cultural – iconoclast, iraționalist și vitalist. Criza cu care se confrunta, în epoca modernă, societatea și cultura trebuia înfruntată și soluționată. Masculinitatea, conceptul propus de Papini (care nu ar trebui decodat prin grila „machismului” contemporan), vizează atît un cod moral (spiritual și existențial), cît și unul cultural. Codul moral derivă, desigur, printr-o etică a forței, însă netradusă politic și înțeleasă ca esență superioară a ființei umane în general. „Superioară” – adică dincolo de valorile convenționale, anihilate prin curaj: „il corragio dʼessere più volgari”, „più insultati”, „più brutali”, „più incompressibili”. Apoi, volumul se vrea și un manifest împotriva hegemoniei paradigmei raționalității; Papini are oroare de filosofia de sistem, și de orice filosofie în general, simplu „avorton echivoc al spiritului uman” (este și autorul unui volum intitulat Il crepuscolo dei filosofi, 1906). Reprezentant al futurismului în această perioadă, se arată deranjat de orice literatură de tip academic și detestă critica literară cu instanțele ei (vizat direct, în Maschilità, este chiar Benedetto Croce). Nu lipsesc accentele antidemocratice: „stejarii” conviețuiesc cu „ciupercile”, lumea „masculinității” superioare este dominată de figura hipertrofiată a geniului, pe care însă societatea modernă în general și cea strict burgheză în special l-ar trimite la tîrg (la bîlci), așa cum ține și „anima in poltrona”. Dar „masculinitatea” vizează, mai ales, un cod cultural. Papini invocă două mari tradiții literare – „la stirpe dantesca” și „la stirpe petrarchesca”: cea dintîi – vizionară și caracterizată de „genio” – este masculină; a doua (cu Petrarca, manieristul Giambattista Marino și decadentul DʼAnnunzio) ține mai degrabă de „ingegno” (meșteșug) și este feminină. Cum Papini era fascinat de figura lui Dante (căruia îi va dedica în 1933 un eseu, Dante vivo), este evident de ce parte înclină balanța în această distribuție de roluri (postúri) literare. Și dacă raportarea lui Dante însuși la tradiție nu e chiar așa de simplu de tranșat – Papini, care cocheta cu avangardele, e categoric: „Il genio non ha tradizioni ma le rompe”.
Dincolo de valoarea sa de „document” de istorie culturală, volumul lui Papini supraviețuiește îndeosebi prin stil – excelentul stil vituperator, paradoxal, al antimodernilor, care îl încînta atît de mult pe Antoine Compagnon. Futurist refractar, convertit apoi la catolicism, Papini este, desigur, un important antimodern italian – cu toate ireverențiozitățile și slăbiciunile (ideologice) ale acestora (de pildă, scriitorul va susține, în anii ’30, regimul fascist al lui Mussolini). El se adresează contemporanilor cu vocea unui profet mînios, oripilat de torpoarea lumii moderne, dar condamnat să supraviețuiască în interiorul ei. Nu poate face parte decît din confreria recalcitranților, de orice fel: „noi, gli ingiuriatori”, cum se autocaracterizează la un moment dat.
„Aproprierea” lui Papini de către tînărul Mircea Eliade este un proces cel puțin paradoxal: este vorba de primul său coup de foudre intelectual, sintetizat în patru cuvinte – „Papini, eu și Lumea“ (titlul unui capitol din Romanul adolescentului miop). Lectura romanului Un om sfîrșit (publicat în 1923 în traducerea lui G. Călinescu) îi prilejuiește o întîlnire neașteptată cu însăși reflectarea sa livrescă – „adolescentul miop” chiar seamănă cu personajul (de inspirație autobiografică) din romanul lui Papini. Maschilità (volum netradus pînă azi în română) are un puternic impact asupra lui Eliade – tînărul primește un concept al „virilității” prin care să-și atenueze complexele fizice și prin care să îndrăznească în cultură (nu doar în cea română). Descoperindu-l pe Papini, Mircea se delimitează de Ionel Teodoreanu, scriitorul adolescenței romanțioase, celebru pe plan local, și se plasează Împotriva Moldovei în general (care ar compromite tradiția prin exces de patriarhalism), inclusiv împotriva acelei blestemate „Moldove” ereditare (Eliade era moldovean după tată), vinovată de puternicele crize de melancolie cu care se va confrunta pînă tîrziu. Apelînd și la Kierkegaard, alt reper intelectual semnificativ din această perioadă, Eliade lansează, într-un articol din 1928, tandemul Virilitate și asceză, combinație spirituală transferată ulterior personajului David Dragu (din cele două romane ale generației, Întoarcerea din Rai și Huliganii), personaj conceput ca una dintre variantele de alter ego (cealaltă este Pavel Anicet). Mai mult, dincolo de influențele vehiculate de Eliade însuși („poeții revoluționari ruși” sau o Renaștere de uz strict personal), e de meditat cît datorează ideologia „huliganilor” conceptului de maschilità al lui Papini.
Eliade se va axa și pe versantul „feminin” al conceptului, ca debușeu pentru o serie de idiosincrazii literare și culturale. Ca reacție polemică la adresa sincronismului recent teoretizat de E. Lovinescu, dar altfel decît B. Fundoianu, tînărul „trăirist” propunea ieșirea – urgentă – a culturii române de sub „tutela librăriei franceze”, care ar condamna-o la ignarul statut de „provincie culturală”, și investigarea altor spații alternative (cum ar fi Italia cea multistratificată cultural sau fascinantul Orient). În fine: un reprezentant al „feminității” literare ar fi chiar Gide, scriitor sub influența directă a căruia va fi plasat (ce ironie!) de toți criticii din epocă, după ce va publica primul său roman, Isabel și apele diavolului (1930). „Feminitatea” literară a lui Gide ar fi un barometru pentru snobismul caracteristic unei „provincii culturale” tipice, rapid sedusă de orice formulă contemporană livrată de Capitală (a Republicii Mondiale a Literelor, în termenii ulteriori ai lui Pascale Casanova).
Cînd îl vizitează, pentru ultima oară, pe „omul sfîrșit”, aproape orb, Eliade își dă seamă că se află în fața unei ficțiuni „în carne și oase”. Dincolo de mode și timp, Papini intrase în mit.
Oana Soare este coordonatoarea ediției Mircea Eliade, Opere, Proza literară, lucrată de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, sub egida Academiei Române.
Foto Giovanni Papini: Wikimedia Commons
