Scriu pe tablă, cît pot de frumos, o întrebare pentru elevii de la clasa a VIII-a: „Ce ai vrea să faci cînd vei fi mare, dar nu pentru totdeauna?”. Tensiunea se risipește odată cu această ultimă precizare, „nu pentru totdeauna”, mai ales că ei sînt deja așezați, ca o rachetă spațială, pe traiectorie – mulți știu de pe la grădiniță că vor fi medici, IT-iști etc. Nu-i comod să vorbească despre ce vor să devină pentru că nu-și dau seama bine care sînt meseriile, iar ideea că trebuie luată curînd o decizie îi inhibă.
Primul răspuns care fură startul, casier la supermarket, primește aplauze și brusc ies la iveală o grămadă de lucruri pe care le-ar putea face fiecare, provizoriu – ce bine că nu s-a pus problema în termeni definitivi, „pentru toată viața”! Idei de meserii temporare: vînzător de bilete la un muzeu, poate Luvru, sau la un magazin de haine (ca să ne documentăm pentru romanele pe care le scriem pe urmă), livrator de mîncare (nu ai nevoie de experiență), psiholog (creierul omului este important, de acolo pleacă toate), agent imobiliar sau agent la bursă, cercetător în domeniul geneticii (este nevoie de medici geneticieni), practicant de „E-Sports” la nivel profesionist (cam instabilă slujba asta, dacă nu primești nici o ofertă de la vreo echipă rămîi șomer), voluntar la SMURD, ofițer sau tot în armată (la birou), criminalist, chirurg estetician, barista, kinetoterapeut (să ajungă sportivii la potențial maxim), pompier sau actor, polițist la antidrog, mecanic pentru lucrurile complicate, artist. Îmi dau seama că mulți vor să fie ca Holden Caufield, să stea De veghe în lanul de secară, să fie salvatori.
Ca să mai anim atmosfera, îi întreb ce aș fi putut face eu dacă nu aș fi fost profesoară de română. Profesoară de sport, zice Vladimir, uluindu-mă. E drept că i-am învățat de curînd cum să stea corect în bancă și că mai tot timpul ne-am mișcat de colo-colo, pe unde am putut, cu joculețele noastre bune de recăpătat energia. Ba nu, profesoară de înot, revine copilul, simțind că acolo ar fi fost locul meu. Poate jurnalist, că vă plac articolele. Mai bine asistent maternal, că aveți grijă de copii, mai aveți și voce blîndă – asta cam așa e, sînt de acord. Doar că e foarte greu, se aude părerea cuiva care ne dă impresia că are idee despre ce ar presupune această meserie.
Se aud în cascadă alte variante. Regizor, fiindcă aș fi deșteaptă și privesc lucrurile din mai multe unghiuri, cum am făcut recent, cînd le-am arătat că se vede orice detaliu cînd stau ei pe scenă. Actriță – mai citim „minutele de lectură” pe roluri. Psiholog, dar pentru familie. Avocat sau judecător – greu, greu de dat o sentință, altceva? Patron de lanț de hoteluri în Italia. Sau poate aș lucra la un han drăguț. Tresar: și ce să fac eu acolo, că am două mîini stîngi?! Să fiți manager și să organizați activități! A, păi zi așa! mă descurc. Sau ceva cu design interior, că aveți bun-gust. Dar autoare de cărți pentru copii? Eu aș citi o carte scrisă de dumneavoastră, zice Alexandra, știți să faceți compuneri și jurnale frumoase. Scenarist, completează colega ei de bancă. Nu, asta s-a zis! Ba nu, că una e să fii scriitor, alta e să fii scenarist! Aha, să continuăm! Colecționară de cărți sau ceva asemănător. Să fiți bibliotecară, dar din aceea zîmbitoare. Doctor! Ce fel de doctor, întreb, iar răspunsul vine imediat, ca apa de la robinet: de oameni! Se aud rîsete. Păi, nu de animale, cu toate că... ia ziceți, doamnă, cîte pisici mai aveți? Răspund cu jenă: doar trei. Tudor insistă, știe el ceva – da’ ați avut mai multe?! Am avut, am avut, recunosc. Deci ce fel de doctor? Pediatru, că vă descurcați cînd se îmbolnăvesc copiii. Cînd apare varianta cu președinte, simt totuși că ar fi prea mult și vreau clarificări: de ce mă calific eu pentru o asemenea slujbă?! Pentru că faceți lucruri deosebite, revoluționați pe aici, cu noutăți. Vai, n-aș fi crezut, mulțumesc! Și mai ce?! De obicei, eu le spun ce calități au și ce meserie li s-ar potrivi. De data asta, le-a plăcut să întoarcă ocheanul și să recunoască la mine însușiri pe care, de fapt, le au și ei.
Dintr-un interviu îmi rămîne în minte ideea că atitudinea bate aptitudinea. Tu, cel de acum, te-ai angaja pe tine, cel tînăr? Ce te-ar convinge ca angajator să lucrezi cu un tînăr care n-are experiență? Mi-am amintit ce mi s-a spus, dureros, în primul an de învățămînt – că voi strica o generație pînă să înțeleg ce înseamnă să fii profesor. Nu m-am pierdut, fiindcă aveam atitudine bună, încredere nemărginită în mine, idealism, instinctul valorii. Nici copiii aceștia care mi-au dat atîtea sfaturi de orientare în carieră nu se vor pierde. Au atitudine bună.
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău.
