Ne putem imagina trei lumi: 1) una în care nu există nici o regulă; 2) alta în care există reguli pentru orice, nimic nu scapă reglementării; 3) o a treia lume în care unele chestiuni sînt reglementate, pe cînd altele nu sînt supuse reglementării. În lumea 1, faci totul cum te taie capul, nimic nu e previzibil, nu există nimic constant. În lumea 2, ți se spune cum să caști, cum să strănuți, cum să visezi cai verzi pe pereți, cum să te scarpini în barbă. Lumea 3 pare să fie lumea noastră.
Unii cred că, pentru ca lumea să nu fie otova, pentru ca deplina uniformitate să nu suprime frumusețea universului, e nevoie în permanență de diferențe calitative, de inegalități, de privilegii, de excepții, fiindcă altfel totul riscă să devină indistinct. În schimb, alții sînt convinși că, pentru ca regula să nu fie știrbită, pentru ca dreptatea să nu fie încălcată, nu i se va da cuiva un capăt de ață în plus față de semenul său, privilegiile vor fi suprimate, excepțiile vor fi refuzate, cu toții vom gîndi și vom face la fel. Primii susțin că a nu permite excepția înseamnă a nega spațiul libertății. Ceilalți afirmă că libertatea e posibilă numai într-o lume în care regulile sînt respectate de către toți, în care nu există derogare sau excepție, deoarece supremul adversar al libertății e tocmai arbitrarul.
Așa cum ne spun sinonimele pentru „exception” din dicționarele franțuzești, excepția e anomalie, singularitate, unicitate. Excepția confirmă regula fiindcă e unică, nu strică previzibilitatea normei comune. Gigantul care se naște într-o lume de pitici dă peste cap așteptările, dar nu schimbă regulile locului. Există reguli care pot să prevadă excepții, pe cînd altele sînt desființate de apariția oricărei excepții – e suficient să ne gîndim la legea salică, devenită caducă de îndată ce pe tron urcă o femeie.
Există două tipuri de oameni: unii fac tot ce pot pentru a desființa regulile, pe cînd ceilalți fac tot ce pot pentru menținerea lor cu strictețe. Primii cred că libertatea există doar în absența regulilor, pe cînd ceilalți sînt convinși că abandonarea regulilor semnifică acceptarea anarhiei. Pentru aceștia din urmă, libertatea e necesitatea înțeleasă, adică tocmai respectarea regulilor. A nu respecta regulile înseamnă a fi sclav, deci incapabil să te guvernezi pe tine însuți. Cînd regula e relativizată și contestată, sînt posibile două soluții: apariția unei noi reguli sau refuzul altei reguli în încercarea de a perpetua anarhia.
Dacă starea paradisiacă e una lipsită complet de reguli, avem două scenarii posibile: 1) modelul involuției ne duce de la vîrsta de aur, vîrstă a libertății depline, în care oamenii știau să se autoguverneze fără să simtă nevoia unor reguli exterioare, la vîrsta de fier, cînd regulile invadează întreaga sferă a vieții, negînd libertatea; 2) modelul evoluției ne duce de la starea primitivă a începuturilor, guvernată de reguli arbitrare și tiranice, la o eliberare treptată de reguli în drumul spre ținta finală, libertatea fără reguli.
Dacă, dimpotrivă, starea perfectă e una a codificării totale, a regulilor care guvernează fiecare aspect al vieții, atunci avem parte de o răsturnare de perspectivă: 1) modelul involuției ne duce de la vîrsta de aur, în care oamenii respectau pe deplin regulile, la perioada în care ei iau tot mai puțin în serios regulile, pentru a sfîrși cu vîrsta de fier cînd regulile nu mai există sau nu mai sînt respectate, ceea ce duce la instaurarea anarhiei; 2) modelul evoluției ne duce de la starea primitivă în care haosul guverna relațiile dintre oameni, menținîndu-i într-un război permanent al tuturor împotriva tuturor, către starea finală în care totul e codificat și reglementat, iar nimic întîmplător sau arbitrar nu subzistă.
Oamenii se simt deosebiți dacă se fac excepții pentru ei, dacă regula nu li se aplică. Din perspectiva lor, a fi special înseamnă a nu fi nevoit să respecți regula. Regula e pentru oamenii obișnuiți, în vreme ce oamenii superiori își creează propriile reguli, așa cum cred Callicles și Raskolnikov. A fi liber înseamnă a-ți stabili propriile reguli, a nu fi nevoit să respecți regulile valabile pentru oamenii de rînd. Excepția impune distanța între privilegiați și cei lipsiți de privilegii. Nu li se aplică aceleași legi aristocraților și șerbilor. Aristocratul care e obligat să respecte regula se simte jignit și promite să spele ofensa în sînge. A fi excepțional înseamnă a profita de excepție, a refuza cu indignare să împărtășești soarta oamenilor de rînd.
Tiranul poate decide să abolească toate regulile pentru a face să domnească o completă imprevizibilitate, urmînd ca totul să depindă de bunul său plac. Lui îi displace să se simtă încorsetat de dispozitivul regulilor – de aceea, le abrogă pe toate și singura lege rămasă în vigoare e voința lui. El vrea să poată să se contrazică oricînd fără a putea fi constrîns de exigența coerenței, așa că refuză să promulge reguli, menținînd ca singură regulă bunul său plac. Tiranul creează numai excepții pentru a-și impune voința samavolnică, pentru a arăta cu orice prilej că nu e obligat să se supună nici unei reguli. Tiranul joacă doar acele jocuri ale căror reguli le poate modifica în orice moment după bunul său plac pentru se asigura că va cîștiga. Regulile sînt numai pentru cei care nu intră în grațiile tiranului, însă ele pot fi suspendate oricînd de un simplu cuvînt venit din partea lui. Tocmai de aceea, adversarii tiraniei insistă că nu respectarea scrupuloasă a regulilor e contrariul libertății, ci doar arbitrarul. Pentru ei, e oricînd preferabil să fii un supus prusac mai degrabă decît robul unui despot oriental.
Excentricitatea e o formă de excepție de la regulă, o abatere de la normă. Cînd îl văd pe Nerval, pe 21 martie 1841, plimbînd un homar în lesă prin grădinile de la Palais-Royal, unii cred că au de-a face cu un tip original care vrea să atragă, cu orice preț, atenția asupra lui, pe cînd alții, cei care-l cunosc, înțeleg că e vorba despre încă unul dintre semnele nebuniei ce se declanșase cu puțin timp în urmă și îl internează la ospiciu. Nerval protestează, nu înțelege de ce ignorarea normei, care cere ca doar anumite animale să fie scoase la plimbare, ar trebui să justifice catalogarea lui drept o persoană cu mințile rătăcite. Insistă că homarii sînt „liniștiți, serioși, cunosc secretele mării și nu latră”; în plus, adaugă că și Goethe, care nu era deloc nebun, avea o puternică antipatie față de cîini. Dacă Nerval ar fi cunoscut necruțătoarea observație a lui Aldous Huxley făcută circa o sută de ani mai tîrziu, ar fi putut să se lipsească de orice altă explicație: „Pentru un cîine, orice om este Napoleon; de unde și constanta popularitate a cîinilor”.
Ciprian Vălcan este scriitor și filosof. Ultima carte publicată: Objetos, seres, quimeras, Casa de Asterión Ediciones, 2025.
Credit foto Gérard de Nerval: Wikimedia Commons
