Indicatorii economici din ultimele decenii, în special de cînd România a aderat la Uniunea Europeană, arată un progres incontestabil, dar cu toate acestea retorica de tip „era mai bine înainte” continuă să seducă o parte semnificativă din populație. A devenit evident deja că prăpastia dintre oameni este dată de modul în care e percepută subiectiv și capitalizată politic noțiunea de „bine”.
Pippa Norris și Ronald Inglehart au punctat în cartea lor Cultural Backlash, apărută în 2019, faptul că retorica bazată pe nostalgie este folosită de liderii populist-autoritari pentru a cuceri votanții care se simt deconectați de schimbările societății moderne. Prin urmare, pentru ei binele este sinonim cu familiarul în care s-au format ca indivizi. Schimbările le afectează nucleul identitar și își simt amenințată țara așa cum au cunoscut-o în copilărie sau în povești, dorind s-o păstreze încremenită într-un trecut idilic, perceput subiectiv ca sigur. În articolul ei din 2003 numit „Children of Childhood: Nostalgia and the Romantic Legacy” (în traducere „Copiii copilăriei: Nostalgia și moștenirea romantică”), Linda M. Austin examinează modul în care nostalgia față de copilărie și tinerețe contribuie la idealizarea trecutului. La fel, Alannah Tjhatra, în 2022, vorbește în Romanticizing the Past (Romanțînd trecutul) despre cum amintirile personale și influențele culturale determină oamenii să idealizeze erele trecute și în special propria copilărie.
Confruntați cu provocările vieții de adult și cu consecințele propriilor decizii de viață, pentru unii (din fericire, nu pentru toți dintre ei!) este mai confortabil să delege acest rol către un „tătuc” autoritar care să le „dea” ce au nevoie și care să facă „dreptate” într-un mod mai radical, inclusiv prin violență. Avem de a face cu un segment de populație infantilizată prin cultivarea excesivă a nostalgiei față de copilărie și care este favorabilă unui regim autocratic fiindcă a rămas emoțional la nivelul lui „dăm na-na” atunci cînd doare. Am convingerea că se poate „crește” din această etapă cu un real suport educațional și economic într-un climat societal securizant.
De asemenea, este imperios necesar să devină o prioritate națională dezvoltarea unor mijloace eficiente de protecție în fața discursului populist-autocratic pe oricare din căi ar încerca să se propage. Nostalgia în sine nu este un lucru rău, ea aduce confort și alinare, dar folosită ca armă politică devine un virus. Edoardo Campanella și Marta Dassù chiar așa îl numesc, virusul nostalgiei (The Nostalgia Virus), în cartea lor din 2020 despre discursul populist. Am reușit ca prin minune să cîștigăm timp pînă la viitoarele alegeri pentru a ne întări imunitatea ca societate și pentru a crea un antidot puternic.
Cei care văd noțiunea de bine echivalentă cu evoluția personală și societală consideră că schimbarea este benefică și necesară, definindu-și nucleul identitar prin progres continuu. Ei sînt acei oameni care se provoacă pe sine să-și depășească limitele și care au așteptarea ca societatea în ansamblul ei să procedeze în același mod. Ritmul de evoluție însă nu este același pentru toți și nu toată lumea evoluează în aceleași direcții, astfel încît pot apărea confuzii cu privire la modul în care este definit conceptul de dezvoltare personală și societală.
Atunci cînd includem în ecuație aspecte controversate precum drepturile minorităților, inclusiv ale minorităților sexuale, discuția despre progres societal se polarizează radical. Putem observa diviziuni puternice între „tradiționaliști” și „progresiști” chiar și-n interiorul fiecărui grup în parte pe teme care țin nu doar de Drepturile Omului sau ale familiei, ci și de lucruri mărunte cum ar fi cine poartă fustă, batic sau păr albastru.
O societate sănătoasă trebuie să creeze un mediu sigur pentru toți, inclusiv pentru cei rezistenți la schimbare, astfel încît să nu ajungă să se simtă deconectați prin faptul că nu au același ritm de evoluție ca și ceilalți sau pentru că se simt mai confortabil într-un mediu care nu se schimbă. Pe acest principiu funcționează țările care performează economic cultivîndu-și în același timp tradițiile astfel încît fiecare om să-și găsească menirea și rostul.
Diaspora română nu face excepție din această împărțire. Sînt oameni care au avut curajul de a face un salt uriaș în necunoscut pentru a produce un bine în viața lor și care prin acest gest au contribuit la bunăstarea României. E nevoie de un efort imens ca să te desprinzi de tot ce te leagă, de tot ceea ce cunoști și-ți dă siguranță, pentru a te avînta printre străini și a funcționa într-un mediu nou. Ei au reușit asta nu doar un an, ci zece, douăzeci, iar unii și mai mult, pînă cînd pot spune că sînt plecați „de-o viață” în care au trecut și prin bune și prin rele. Distanța accentuează predispoziția către nostalgie, iar nostalgia, după cum am văzut, poate fi o armă periculoasă în mîinile populiștilor care speculează idealizarea trecutului și comparația socială defavorabilă, răscolind sentimente de inferioritate și frustrare, împiedicîndu-i să trăiască în echilibru cu sine și cu o societate în care să fie loc pentru toți.
Distorsiuni
Discursul populist-autocrat mai face un lucru urît cu nostalgia: distorsionează adevărul și ne face să credem, prin revizionism istoric, că poveștile romanțate pe care ni le spune reflectă realitatea de atunci pe cînd, de fapt, doar ia clipele urîte, le machiază, le coafează, le pune în lumină slabă și le prezintă ca pe frumoasele balului sperînd că a trecut prea mult timp ca să-ți mai amintești cum a fost, de fapt, și oricum era bine pentru că erai tînăr și doar venisei la acel bal ca să te distrezi.
Ca în romanul 1984 al lui George Orwell, în acest tip de discurs populist-autocrat sensul cuvintelor este distorsionat. Dictatura este prezentată ca democrație și invers, binele ca rău și răul ca bine, adevărul ca fals și falsul ca adevăr. Agresorul luptă pentru pace, iar cel care se apără e definit ca agresor. Cine vorbește de religie, dar face inversul a ceea ce practică e văzut ca bun, iar cine nu menționează religia în tot ceea ce face, chiar dacă îi urmează principiile, e considerat rău.
Într-o lume în care reperele devin din ce în ce mai confuze, regresul la o copilărie lipsită de griji pare să fie cea mai la îndemînă reacție. Nu este însă reacția care ne scoate din necaz. E nevoie să ne maturizăm ca indivizi în primul rînd și ca societate în general pentru ca discursul populist-autocrat să nu mai rezoneze atît de profund cu copilul neajutorat din noi.
Cei care recurg la acest tip de discurs sau rezonează cu el nu sînt neapărat ei cei infantili, dar se raportează la societate din perspectiva unei dinamici rigide de familie în care părintele are putere de decizie și control, iar copilul i se supune necondiționat și este „modelat” de părinte. În acest context, electoratul este perceput ca un copil de către un autocrat cu ambiții geopolitice în care complicii săi își arogă roluri de „frați mai mari” sau alte grade de rudenie prin care cultivă relația cu electoratul-copil. De asemenea, persoanele receptive la discursul populist-autocrat visează la rîndul lor să beneficieze în viața lor personală de aceeași putere, numai că asupra celor din imediata lor apropiere. Acești oameni nu pot ieși din paradigma de opresiune și dezechilibru de putere. Ei nu au cum să viseze o societate în care este bine pentru toată lumea și toți își văd de treabă fără grija celuilalt, ci visează la o societate în care lor să le fie vizibil mai bine decît le este altora.
Un fapt doar aparent paradoxal este acela că persoanele vulnerabile economic sînt și foarte susceptibile la nostalgie. Ne-am gîndi că ele ar fi interesate să se rupă de trecut și să fie mai progresiste, dar asta e mai degrabă excepția decît regula. Ce se întîmplă, de fapt, este că nesiguranța și lipsa de perspectivă le țin pe loc și nu numai atît, le încurajează să caute la un lider populist, autoritar chiar, acel tip de siguranță, protecție și confort pe care îl așteaptă copilul din partea unui adult.
Pentru a combate vulnerabilitatea dată de insatisfacția economică reală sau percepută subiectiv avem nevoie de ceea ce mișcările progresiste încearcă să promoveze, și anume, printre multe altele, educație și planificare financiară, politici sociale și reforme economice, diversificarea surselor de venit, suport social și comunitar, și nu în ultimul rînd creșterea propriei reziliențe psihologice. Discursul populist-autocratic care speculează nostalgia creează o veșnică stare de insatisfacție în raport cu sine și cu societatea, practic îi face pe oameni să se simtă mereu „pe minus”.
Dacă în loc să idealizăm trecutul ne-am examina ceva mai realist amintirile, am vedea atît părțile bune, cît și pe cele rele. Ne-am concentra mai mult atenția asupra vieților noastre din prezent și ne-am implica în activități care ne dau un sentiment de împlinire personală în loc să suferim după ce nu avem. Este foarte important să ne creăm amintiri noi cît mai frumoase pentru a nu învîrti în buclă aceleași și aceleași momente din trecut. Am face mai bine să evităm lucrurile care ne dau o stare proastă de tristețe sau de indignare cu privire la ceva care a fost și nu mai este sau ne dorim să fi fost și nu are cum să fie. E mult mai constructiv să fim deschiși către oportunități și legături cu oameni care ne ajută să ne depășim fixația față de trecut.
Nostalgia capitalizează trecutul. Prin natura ei, o țară orientată către trecut nu poate evolua. Evoluția implică orientarea așteptărilor către viitor și construirea în timp real a unei societăți care să ducă înspre acea viziune. Trecutul are însă un rol vital, și anume acela de lecție. „Cei care au uitat trecutul sînt condamnați să îl repete”, ne avertizează pe bună dreptate George Santayana. Nostalgia pune ochelari roz peste trecut și ochelari de cal peste lecțiile pe care acesta ni le transmite. Într-o societate aflată la răscruce între evoluție și involuție, progres și colaps, să te bazezi pe nostalgie ignorînd lecțiile istoriei poate fi fatal. Numai asumîndu-ne realist eșecurile trecutului putem construi societatea în care să ne regăsim împliniți cu toții în ritmul fiecăruia și așa cum își definește fiecare împlinirea.
Ana-Aurelia Huțanu este psiholog și doctor în psihologie.
.jpg)
