Clădirea în care locuiesc a fost dată în folosință în 1959. Așa scrie pe actul de proprietate al apartamentului. Iar asta s-ar fi putut constata cu ușurință și dacă cineva ar fi avut la dispoziție doar lucrurile depozitate la ultimul etaj al blocului: în pod, în încăperile de serviciu, în cele două debarale de pe acoperiș. Cînd am început să explorez, cu gîndul clar să eliberez spațiile respective, nu am avut dimensiunea acestei realități, în care vechii locatari s-au decis să păstreze tot. Decenii la rînd, oamenii ăștia din centrul Bucureștiului nu au aruncat nimic. Becuri arse, căni fără toarte, ziare, cărți, sticle cu vin de țară, devenit o marmeladă groasă. cabluri, sticle, sifoane, geamantane jerpelite, recipiente pentru gaz lampant, creioane, bucăți de stofă, cărucioare de copii delabrate, clanțe ruginite, tigăi ciobite, covoare, lanterne, borcane, scaune în trei picioare, celofan, pixuri goale, umerașe, zaharnițe – altfel spus, tot ce-ți poți imagina și nu prea că ar putea păstra cineva. Mă uitam la sacii care se umpleau și la fețele celor pe care îi chemasem să mă ajute la debarasare.
Asta la ce le-o fi folosit? întreba uimit domnul. De ce păstrau oamenii toate prostiile? se auzea și băiatul care venise să-l ajute pe tatăl său la cărat.
Habar n-aveam să le dau un răspuns. Pur și simplu, se obișnuiseră să nu renunțe la lucrurile nefolositoare. Le depozitau cu gîndul că, la un moment dat, poate le va trebui ceva de acolo, din marea informă de rebuturi. Îmi imaginez cum fiecare locatar urca periodic și mai aducea ceva din casă. Un ritual pe care această comunitate mică și-l crease în timp, în anii comunismului. Frica de a nu găsi, de a nu deține le intrase ca frigul în oase și îi transformase în niște hoarder-i, care acumulau și care înlocuiseră ghena cu podul de deasupra capului. Am plătit destui bani să scap de aceste rebuturi și să fac curat. În același timp, am sperat că agoniseala vecinilor mei, dispăruți între timp dintre noi, ar putea avea măcar o mică valoare peste timp. Tot ce am salvat au fost un felinar albastru, o trotinetă roșie de lemn și un caiet studențesc, fără coperte, care s-a dovedit a fi un registru de la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“, din anii 1972-1973. Dar, să nu uităm, prețul a fost un camion umplut cu zeci de saci de rafie, doldora de troace de toate felurile și mărimile. Mă gîndesc acum că am avut noroc că am găsit acest document, care s-ar fi putut pierde ușor printre toate obiectele îngrămădite acolo.
Am locuit mereu în spații mici și am încercat să nu mă las sufocată de lucruri. Am ținut o ordine a lor și, în general, nu păstrez haine pe care nu le-am purtat un an sau cărți la care știu că nu mă voi reîntoarce. Pentru mine, așadar, această lume pe care am descoperit-o a fost o mărturie vie a lui „poate că vom mai avea nevoie”. O lecție despre cum lumea și istoria își arată fața în bucăți de viață lipsite de valoare. Și care vorbesc despre o spaimă că s-ar putea să nu găsești, așa că e mai bine să păstrezi, să fie acolo, cum zicea și bunica mea. Oamenii bătrîni, mai ales, au această filozofie, ceea ce e cumva un nonsens. Par mai preocupați de viitor decît oamenii tineri. Ca și cînd tot ce au trăit de-a lungul vremurilor i-ar fi făcut vigilenți și atenți.
Prima dată cînd am ajuns la talciocul de la Valea Cascadelor mi-am dat seama că obiectele mici au o viață proprie. Nu vorbesc acum despre tîrgurile de vechituri, cochete și cu obiecte frumoase, din alte părți ale lumii. Un spectacol în sine și ele. Aici, la marginea Bucureștiului, e cu totul altfel. E podul meu la scara unui oraș întreg. Tot ce-ți imaginezi și ce nu poți se găsește expus pe jos, în fața vizitatorilor. Straturi întregi de povești stricate, inutile, uneori de o candoare fără margini, kitsch-ul acela care le-a colorat oamenilor viața în epoci întunecate te întîmpină în fiecare week-end. Nici un muzeu despre comunism sau despre tranziție nu va vorbi, însă, despre acest mental colectiv, reprezentat perfect de un tăpșan pe care sînt expuse relicvele vieții domestice. Unora dintre ele le putem da o valoare nouă, prin recontextualizare. Altele, însă, albitura, cum îi zic pescarii peștelui mărunt, se va pierde printre epoci.
Cu siguranță, limbajul vieții noastre cotidiene va fi unul cu totul minimalist. Curățat de teama că nu vom putea cumpăra, înlocui, schimba. Construim deja un trecut IKEA, aseptic, în care șuruburile sînt toate la locul lor, nimic nu e în plus, nimic nu e în minus.
