„Memoria este aceea care adună laolaltă procesele răspîndite în timp, din care sîntem alcătuiți. În acest sens, existăm în timp – iată de ce sînt azi aceeași persoană ca ieri. A ne înțelege pe noi înșine presupune a reflecta asupra timpului. Dar pentru a înțelege timpul trebuie să reflectăm asupra noastră înșine.
O carte dedicată de D. Buonomano cercetărilor privind funcționalitatea creierului e intitulată Creierul tău e o mașină a timpului. Se vorbește acolo despre numeroasele căi prin care creierul interacționează cu trecerea timpului și stabilește punți între trecut, prezent și viitor. Creierul este în mare măsură un mecanism de colectare a amintirilor din trecut pentru a le folosi la prezicerea viitorului. Aceasta se petrece pe un spectru larg de căi temporale, de la intervale foarte scurte la intervale foarte lungi. Dacă cineva ne aruncă un obiect ca să-l prindem, mîinile noastre se mișcă abil spre locul unde obiectul va ajunge în cîteva clipe; folosind impresiile din trecut, creierul a calculat foarte rapid poziția viitoare a obiectului care zboară către noi.
La celălalt capăt al spectrului temporal, plantăm semințe pentru a obține o recoltă. Sau investim în cercetarea științifică, cu gîndul că mîine ne-ar putea aduce cunoaștere și progres tehnologic. Posibilitatea de a face predicții pentru a prezice viitorul ne sporește evident șansele de supraviețuire, ceea ce explică de ce evoluția a selectat structurile neuronale pe care se bazează. Sîntem rezultatul selecției. Această ființare între evenimentee trecute și cele viitoare e esențială în structura noastră mentală. Ea este pentru noi «curgerea timpului».
Există în «cablajul» sistemului nostru nervos structuri elementare care înregistrează imediat mișcarea. Ceea ce percepem nu e prezentul – care oricum nu are sens pentru un sistem ce funcționează la scara unui timp finit –, ci ceva care se petrece și se extinde în timp. Creierele noastre condensează extensia în timp pentru a ne da percepția duratei.
Este o intuiție veche. În Cartea a XI-a a Confesiunilor, Sfîntul Augustin își pune întrebări cu privire la natura timpului și observă că ne aflăm mereu în prezent, fiindcă trecutul a trecut, deci nu există, iar viitorul n-a sosit încă, deci nu există nici el. Se întreabă cum putem fi conștienți de durată, sau cum o putem evalua, dacă ne aflăm mereu într-un prezent care prin definiție e instantaneu. Cum putem cunoaște atît de limpede trecutul sau timpul, dacă sîntem mereu în prezent? Aici și acum nu există nici trecut, nici viitor. Unde se află ele? Augustin conchide că se află înăuntrul nostru: «În tine, spirit al meu, măsor eu timpul. Măsor impresia pe care o lasă în tine lucrurile în trecerea lor, impresia ce rămîne și după ce ele au trecut; pe ea o măsor, cîtă vreme e prezentă, și nu lucrurile care se scurg în trecut după ce au produs-o. Această impresie o măsor cînd măsor timpul. Așadar, ori aceste impresii sînt timpul, ori ceea ce eu măsor nu este timpul.»”
(Carlo Rovelli, Ordinea timpului, traducere de Vlad Zografi, Editura Humanitas, 2019)
