Parfumul ca pharmakon – incursiuni literare

Grecii antici erau pasionați și mari consumatori de parfumuri – pentru ritualurile religioase, sociale, dar și în spațiul privat și intim (în gineceu, în băile publice, la banchete, după lupte, în medicină, pentru oblojirea rănilor, și, nu în ultimul rînd, în seducția erotică). Găsesc în uzajul acesta deopotrivă religios și profan extraordinara ambivalență a parfumurilor: divine și, în același timp, animalice. Mutatis mutandis, parfumul s-ar putea încadra în categoria pharmakon-ului așa cum e definit de filosoful Jacques Derrida, leac și otravă deopotrivă, în funcție de dozaj, de regulă, dar, aș adăuga, și în funcție de contextul folosirii lui.

Această ambivalență constitutivă a parfumurilor și mirosurilor le apropie mult – cred eu – de însăși natura umană. Prin parfum aspirăm către transcendență și divin, dar, în același timp, mirosurile – mirosurile (percepute ale) lumii, mirosurile corpului – vorbesc despre biologia și natura noastră animală. În viziunea contemporană – dominată de ecologie și animalism –, tendința de bază e aceea de a accepta și integra latura noastră animală, or parfumul poate constitui o punte extraordinară între natura noastră animală și aspirația către transcendență. Preiau aici, în acest sens, un citat din Élisabeth de Feydeau, autoarea unui Dicționar îndrăgostit de parfumuri / Dictionnaire amoureux du parfum (Editura Baroque Books and Arts, 2021, traducere de Mircea Vasilescu): „Mitologia greacă spune că parfumul s-a născut odată cu Afrodita [...] care s-ar fi înțepat la deget, iar sîngele ei a picurat pe un trandafir și astfel s-au născut culoarea și parfumul acestei flori. În Grecia antică, arta parfumeriei pare să coboare pînă în secolul al XV-lea î.Hr. Grecii foloseau atunci parfumul în viața de toate zilele, religioasă și civilă, atît pentru celebrarea cultului, cît și pentru igiena corpului și pentru frumusețe. [...] Simbol al eternității, parfumul e de asemenea pentru greci substitutul ambroziei zeilor. Nu le oferă nemurire, dar le permite să se apropie de divinitate, dîndu-le acces la o dimensiune imaterială. [...] Grecii au o percepție ambiguă a parfumului: pe de o parte, plantele aromatice, consumate integral în foc, stabilesc o punte între lumea terestră și cea a zeilor, pe de altă parte, atunci cînd sînt utilizate în scopuri de seducție, aceste aromatice înclină spre partea negativă”. De aceea, spune autoarea, Teba și Sparta au rămas multă vreme refractare la folosirea parfumurilor, iar Platon, în Republica, îi reproșează parfumului coruperea spiritelor. Această „corupere” – în scopul seducției – face apel, în fond, la această „animalitate” existentă în natura umană, pe care o scoate în evidență parfumul/mirosul.

Dualitatea divin-animalic definește însăși condiția umană, iar mirosul – mai puțin fin decît la animale, dar probabil cel mai apropiat simț de cele ale animalelor, considerat multă vreme un simț „inferior” – servește foarte bine această dualitate: așa cum te poate transporta către o altă lume, promisiunea unui paradis, în egală măsură te poate plonja (fără nici o conotație etică) în carnalitate, biologie, atracție erotică. Și totuși, parfumul – o creație umană – nu separă, ci reconciliază, integrează, depășește dualitățile logice și raționale. Literatura – care e o artă a subtilității, a limbajului, a nuanțelor – preia, fără îndoială, ambivalența parfumurilor și mirosurilor lumii noastre umane.

Poate că cel mai puternic exemplu literar de atracție a contrastelor extreme în lumea olfacției este și cel mai clasic: romanul Parfumul al scriitorului bavarez Patrick Süskind, publicat în 1985 și ajuns un bestseller mondial, ecranizat în 2006 de Tom Twyker, cu Ben Whishaw şi Dustin Hoffman în rolurile principale. Filmul reușește să surprindă magistral, în imagini de neuitat – ce amintesc de descrierile olfactive inegalabile din carte – combinația de animalitate monstruoasă și finețe olfactivă paradisiacă, ieșită din comun, întruchipată de protagonistul Jean-Baptiste Grenouille, un orfan neiubit, născut (la Paris) în piața de pește de o mamă condamnată pentru pruncucidere. Aspirația – alchimică – spre o lume ideală, transcendentă, a iubirii și perfecțiunii se întîlnește aici cu crima abominabilă: Jean-Baptiste Grenouille, ucenicul parfumier cu un simț al mirosului ieșit din comun (dar lipsit de miros el însuși!), se plasează, în fond, la limita condiției umane (există și un indiciu lingvistic: „grenouille” înseamnă „broască” în franceză). Pentru Grenouille, frumusețea nubilă a tinerelor fecioare – pe care le va ucide succesiv – devine parfumul unic, suprem, în căutarea căruia se lansează pentru a elabora cel mai primejdios elixir din lume, care să-i aducă iubirea oamenilor. Süskind plasează povestea în Provența secolului al XVIII-lea, în Grasse, orașul florilor și al parfumului (unde scriitorul însuși a studiat tehnica enfleurage-ului pentru obținerea esențelor florale). Monstru tragic, infernal, cu aspirații paradisiace, Grenouille vorbește despre condiția umană, despre tragismul ei – și o face în cheia mirosurilor lumii, și a unui discurs literar în care Süskind aduce sunetul capodoperei.

Invizibil, imponderabil, mirosul este greu de pus în cuvinte și devine, cu atît mai mult, o miză a literaturii de a-l pune în discurs. Stîrnește limbajul, dar și imaginația. Ficțiunea. (Fac aici o paranteză pentru a spune că, în Franța, există, de mulți ani, o întreagă mișcare culturală dedicată simțului olfactiv și parfumului, „Nez – le mouvement culturel olfactif”, ce include, printre altele, un magazin online, o revistă pe hîrtie și o editură, mișcare ce explorează cunoașterea lumii prin intermediul olfacției – cu concursul diverselor arte – și, printre altele, critica de parfum, descrierea cît mai precisă în cuvinte a parfumurilor.) Dacă văzul pare mai aproape de rațiune și obiectivitate, mirosul coboară în memoria olfactivă și, poate, în inconștient. Exemplul clasic este, în acest caz, madlena lui Proust. Limbajul conjugat cu mirosul/parfumul devine, la Proust și nu numai, o reală aventură, reînvierea unei lumi trecute, unei lumi personale – o aventură pe cont propriu, ce ține de propria subiectivitate și identitate. Mirosul este, în felul acesta, intim și singular, personal într-un fel care ni-l apropie mai mult decît pe celelalte simțuri, în ciuda „animalității” lui (sau poate tocmai de aceea).

Aș vrea să închei aceste rînduri evocînd categoria esteților și dandy-lor (care mie îmi sînt dragi în mod special). Baudelaire, care e un chef de file (pentru un Barbey d’Aurevilly, Huysmans sau chiar Oscar Wilde), vorbește – în celebrul volum de poeme Florile răului / Les Fleurs du mal (1857), dar și în eseurile sale de artă – despre sinestezii (în literatură și arte), despre voluptatea simțurilor și a parfumurilor, comparabilă cu beția halucinogenelor. În fond, asta e moștenirea cea mai puternică, mirajul pe care se întemeiază lumea parfumurilor și a parfumeriei contemporane: reveria, evaziunea, evadarea (din spleen) într-o lume imaginară, paradisiacă, și – de ce nu? – beția transcendenței.

Adina Dinițoiu este critic literar, jurnalist cultural și traducătoare. În 2017 a fondat (împreună cu Raul Popescu) platforma literară online Literomania.