● Portretul boieroaicei Elvira. Ulei pe pînză, înfățișa o femeie între două vîrste. Un chip armonios, ochi albaștri, o privire blîndă, învăluitoare. O rochie cu nasturi mulți și mici, care se strîngea rigid și, bănuiesc, destul de inconfortabil, sub bărbia voluntară. Portretul se afla în „casa bună” (adică în camera de oaspeți) a bunicilor mei paterni, într-un mic sat numit Sătuc, – da, chiar așa-i spunea, Sătuc – aflat nu departe de orașul Rîmnicu Sărat. Portretul fusese „salvat” de bunicul meu, Alexandru, în urma măcelului pe care-l făcuseră comuniștii odată cu venirea lor la putere și înființarea primelor colhozuri. În conacul boieroaicei Elvira s-a instalat o „stațiune de mecanizare a agriculturii”, sediu de IAS sau ceva asemănător. Am uitat, o lămurire pentru cei tineri: IAS = Întreprindere Agricolă de Stat. Portretul boieroaicei plus o icoană a Sfîntului Nicolae au fost recuperate și salvate, implicit, de bunicul, aruncate fiind pe maidanul satului. Ultimele resturi ale unei lumi care murise brusc, dintr-un accident al Istoriei. Copil fiind, intram uneori în după-amiezile de vară în casa „bună”, unde era mereu liniște și răcoare, pentru a citi și a scăpa de larma din jur. Cu toate acestea, nu rezistam prea mult acolo. Aveam impresia că boieroaica Elvira mă urmărește din portretul său, cu ochi vii și interesați, ce făceau trecerea dintre două lumi. Icoana Sfîntului Nicolae a fost înstrăinată de bunica mea, a dat-o „la schimbul” unor negustori ambulanți, pentru niște vase emailate, o practică răspîndită în satele românești în anii ’70-’80. Cine știe în ce colecție particulară de artă veche și icoane se află acum. De boieroaica Elvira nu mai știu nimic. Cred că a fost îngropată, la propriu, sub resturile casei bunicii, care nu mai există.
● Anii 1990. Sînt student la o Facultate de Electronică și Automatizări Industriale, undeva în provincie. Mă chinui, mă lupt cu scheme electrice și tiristoare de putere, dar mintea mea este în altă parte. Oricînd se ivește ocazia, mă urc în tren și merg la București: teatru, muzee, conferințe. Dar cine povestea la întoarcerea acasă despre ultima expoziție de la galeria „Catacomba” sau despre proaspăt înființatul Muzeu al Țăranului Român? La un moment dat, particip la o conferință firoscoasă – iertare, nu mai țin minte locul și subiectul exact, știu doar că aflasem de ea din „presa culturală”, cum se spunea pe atunci. Trăiam într-o lume mai simplă și mai fericită, fără Internet și rețele sociale, informaţia venea de la sursă, hîrtie. Conferința începuse deja, eu tocmai sosisem de la Gara de Nord obosit, dar fericit, iar uneia dintre organizatoare cred că i s-a făcut milă de mine și mi-a indicat un scaun rămas liber lîngă Alexandru Paleologu, „Conu’ Alecu”. EL ȋnsuşi! M-am aflat preț de cîteva zeci de minute în raza de acțiune efectivă a boieriei. Am avut marea șansă, retrospectiv vorbind, să văd cum arată unul dintre ultimii reprezentanți ai unei clase sociale dispărute. Alexandru Paleologu, chiar nefăcînd nimic, mi-a dat impresia că posedă o formă de superioritate fără agresivitate, fără stridențe. Avea o conștiință a propriei valori, ceva foarte diferit de cei care au în zilele noastre putere, bani, influență. Îmi amintesc perfect modul relaxat, dar demn în care se mișca în spațiu. Avea o naturalețe aparte, se vedea și se simțea acest lucru de la distanță, chiar și de către un biet student provincial ca mine. Hainele sale erau elegante, neostentativ. Și-mi mai aduc aminte că purta un baston fin, cu cap de argint, semnul ultim, definitiv, de distincţie comportamentală și vestimentară. Da, a fost o întîlnire memorabilă, am avut șansa să întîlnesc un anumit tip uman pe care România l-a pierdut definitiv. Iar preţul ȋl plătim ȋn continuare, cu toţii.
● Geneva, Elveția, toamna anului 1997. Acum aproape 30 de ani deci. Eu, student bursier, cu o bursă minusculă față de nevoile reale ale acelei țări bogate, opulente, nemiloase pe alocuri cu cei cu buzunarele goale, originari din Estul Sălbatic. Bursa nu mai venea, ceva în mecanismul financiar se gripase. Părinții, rudele, cei apropiați nu te puteau ajuta – pe atunci salariile erau undeva în jurul a cîteva zeci de dolari pe lună pentru un profesor, iar transferul unei sume de bani din România către un cont CH costa, dacă ţin bine minte, cam 50 USD – mulţumim capitalismului sălbatic al anilor 1990, acesta era atunci comisionul bancar. Cît un salariu de profesor de gimnaziu, repet. Într-un cuvînt, simplu, ca să înțelegeți ideea, „făceam foamea”, cum se spune. Și încă nu înțelesesem cum funcționează Elveția, cum îți găsești o slujbă etc. Primele două luni din viața unui emigrant sînt la fel de grele ca primele două luni de război. Apoi te obișnuiești. În Geneva, pe atunci, emigrația românească era extrem de divizată în „straturi” istorice, de apartenență socială, profesiune etc. Existau trei biserici ortodoxe, cu preoți diferiți, cu poveşti diferite în spate – să nu uităm că familia regală se refugiase la porțile Genevei, la Versoix. Fără să cunosc pe atunci aceste detalii, m-am dus la biserica cea mai apropiată geografic de căminul studențesc unde locuiam. Recunosc, nu atît din imbold și chemare religioasă, cît cu speranța că voi găsi o vorbă bună, un sfat, poate chiar un loc de muncă temporar. Dar cu speranţă şi inimă bună. Am intrat în penumbra spațiului sacru cu pași mici și măsurați, nu știam ce mă așteaptă acolo. La fel ca în bisericile de țară din România, unde ești pus la punct de o bătrînă pentru greșeli vestimentare sau pentru că nu îndeplinești corect anumite obligații rituale, și aici am fost abordat de o doamnă în vîrstă, îmbrăcată sever, cu privire aspră și vorbire nuanțată, rula „r”-ul ca actrițele din interbelic. Fără să mă întrebe cine sînt și ce vreau, îmi spune, direct şi nemilos, reproduc din memorie: „Cînd ai semnat contractul cu Securitatea și de ce ai venit aici să ne supraveghezi?”. Am rămas fără aer după acest prim contact cu boierimea fină care l-a însoțit în exil pe Rege. Dar am mai avut totuși puterea să încerc o glumă obosită, spunînd că „ar fi trebuit să fiu recrutat pe la 17-18 ani, cam devreme, nu?”. La care doamna severă mi-a arătat puterea bunei educații și asprimea boieriei, cea adevărată, în situații-limită, spunînd: „S-au văzut și căpitani la 15 ani, dragă!”. Am plecat, cu inima îndoită și stomacul încă și mai gol ca la început. Cu boierii nu-i de glumit, mi-am zis, cînd e vorba să-ţi arate cine este stăpînul, cu adevărat.
● Înainte vreme, copiii se jucau în aer liber, singuri, fără părinți și supraveghere. Fără a fi urmat cursuri de dezvoltare personală sau de creativitate, inventam o mulțime de jocuri: „de-a indienii”, „de-a soldații” sau „de-a haiducii” – doar trei exemple din gama largă disponibilă. Jocul „de-a haiducii” presupunea, după cum bănuiți, haiduci (erau rolurile cele mai dorite), prințese (fetele), turci sau arnăuți (determinați prin tragere la sorți, nimeni nu dorea să fie „turc”, personaj negativ, care oricum murea la finalul jocului) și, obligatoriu, boieri. „Boierii” erau selectați, asignați, printre copiii mai grăsuți-rubiconzi, mai leneși. Acum îmi dau seama, odată cu trecerea timpului, că regimul comunist nu a eliminat total figura și „memoria” boierului din imaginarul colectiv, ci a rescris-o pedagogic. Copiii care eram noi atunci îl reconstruiam și-l vedeam îmbrăcat cu haine luxoase, dar lungi și incomode, cu barbă și mustață, stînd lungit cît e ziua de lungă și trăgînd din narghilea sau dintr-un ciubuc. Manualele școlare și benzile desenate din revista Cutezătorii ne ofereau o grilă de interpretare destul de clară: boierul era lacom, privilegiat, viclean, iar țăranul era sărac, dar muncitor, „curat la suflet”, dar nu se putea revolta prea mult, haiducul fiind cel care-l răzbuna, sabia dreptății și a justiției. Interesant este faptul că noi nu prea credeam în acele imagini. Boieri nu mai aveam, dar „țărani”, în România rurală a anilor ’70 și ’80, da, iar unii dintre ei trăiau nu prea diferit de anul 1907, anul ultimei răscoale populare (jacquerie, franceza atinge mai bine aici) din România şi Europa. Ne dădeam seama că regimul se schimbase, dar sărăcia a rămas. Cu toate acestea, de ce nu doream să jucăm rolul boierului?
Mirel Bănică este inginer electronist, cu preocupări în domeniul antropologiei religiei.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
