„Pe barosăneală”, cum ne place nouă!

Încă de la finele anilor ’80, profesorul nostru de estetică, semioticianul Cezar Radu, ne explica la curs mecanismele de producere a kitsch-ului în relație cu arta și cu arhitectura, neștiind că, nici zece ani mai tîrziu, le vom vedea la lucru în arhitectura din patrie. Murind în 2000, nu a mai apucat să vadă kitsch-ul, „plesnind de sănătate și rachiuri”, vorba poetului Mircea Dinescu, care descrisese anterior un monstru necesar, pe schiuri: „purtînd disprețul haitei lui în bot”.

Mai de departe luînd lucrurile, ar trebui să vorbim despre prestigiul artelor aulice versus cultura populară sau, și mai exact, a vernacularului. Presiunea vine de sus în jos și nu invers. În anii comunismului, ni se putea vinde nolens volens observația că arhitectura brâncovenească, de pildă, amplifica la scară elemente de cultură zisă populară. Dimpotrivă, astăzi e mai plauzibil să spunem că emularea artei aulice este și o formă de flatare a respectivului domnitor sau aristocrat, care o pune la lucru, din snobism. Să ne uităm nu mai departe de Castelele Peleș și Pelișor, de la Sinaia. De la Comarnic și pînă la Azuga a radiat influența regală. Aristocrația și burghezia înstărite au flatat Casa Regală, comandînd versiuni mai modeste ale respectivelor arhitecturi regale. Nici mai la nord (nici nu s-ar fi putut, pînă în 1918), dar nici mai la sud. (Prea) puțini au rezistat la această tentație, precum acel Cantacuzino care a făcut palatul de pe Calea Victoriei (azi, Muzeul Muzicii, dacă se va mai restaura vreodată) și palatul de la Bușteni, personaj în serialul Wednesday.

Așa încît lucrurile puteau sta așa: vernacularul, în izolarea sa, își păstra tradițiile emulînd bune practici locale. Imitarea nuanțată a tradiției este gestul maxim. Flatarea este pe verticală, de jos în sus, în cercurile aristocratice, urmînd radiația exemplelor de prestigiu. Acestea sînt suficient de puternice pentru a avea deschidere pe orizontală, uneori pe geografii îndepărtate una de alta. Arta bizantină în Sicilia sau, mai dihai, la Veneția, unde încă găsim exemple de lăcașuri de cult mai ortodoxe decît ce au mai rămas la Constantinopol/Istanbul, convertite în moschei.

Peleșul însuși ne vine dintr-un mix de neogotic și neo-Renaștere germană, iar Pelișorul din mișcarea britanică Arts & Crafts, regina Maria visînd la o mezalianță între un substrat celtic și cel bizantin pe teritoriul României Mari. Mai înainte, sinteza cantacuzin-brâncovenească însemna o redescoperire a propriei origini bizantine a respectivei dinastii, prin referințele din Italia, de la Ravenna, Florența și, cum ziceam, Veneția/Veneto. Cunoaștem acum și recunoaștem rolul unor agenți polenizatori, precum Antonio del Chiaro, în această sinteză la care invita și poziția de răspîntie a principatelor. Arhitectura aceasta hibridizată, unde găsim referințe florentine, sau coloanele baroce răsucite, ale lui Bernini, la loggia lui Dionisie de la Hurezi, sau, în secolul trecut, referința la Senatul Universității La Sapienza din Roma în Școala de Război / Universitatea de Apărare înseamnă că modele influente circulă intens între geografii și epoci, trecînd și oceanul prin colonizare.

S-a întîmplat cu arhitectura palladiană, care a prins în Anglia, apoi a trecut oceanul, unde, nu doar prin președintele-arhitect Thomas Jefferson, a devenit stil federal al Statelor Unite, pînă astăzi. S-a întîmplat cu arhitectura (neo)clasică, ajunsă chiar să corcească modernismul, drept classical modernism, la Lincoln Center, al lui Philip Johnson, la Brasilia lui Niemeyer, asta după ce făcuse o carieră în arhitectura raționalistă italiană în vremea lui Mussolini, devenind Stile Littorio oficial și, respectiv, în Germania nazistă, prin Speer; ceea ce nu înseamnă că nu a existat o arhitectură neoclasică, aproape similară cu cea a regimurilor totalitare europene, în Franța Frontului Popular și, mai ales, în SUA rooseveltiană, prin New Deal. Și la noi, prin Carol al II-lea, cum am zis.

Prin urmare, avem o zonă superioară, unde modelele exemplare zburdă, se hibridizează și prind rădăcini locale; avem apoi o zonă aristocratică locală, încîntată să emuleze, din snobism, aceste modele aulice, dar la scară mai mică; apoi avem arhitecturi tîrgovețe care duc la excelență arhitectura rurală și/sau o agrementează cu pospai de elemente văzute la cei de deasupra. Un exemplu clasic este decorarea turlei principale la unele dintre bisericile de lemn rurale din Transilvania cu încă patru turnulețe, cum vor fi putut vedea meșterii la oraș; or, cele patru turnulețe par a fi desemnat dreptul cetății de a pedepsi cu moartea; dimpotrivă, la țară sînt doar elemente decorative. Și, în fine, stratul cel mai stabil, pentru că puțin permeabil, al arhitecturii rurale/vernaculare, unde singurii factori de schimbare erau echipele de meșteri angajate să facă lăcașuri de cult, căci locuințe își puteau face și prin clacă. Gîndiți-vă la Horea din Albac, dulgher de biserici, care mergea și la Viena, fiind primit la palat: acesta nu era un țăran de la coarnele plugului, ci, foarte probabil, meșter inițiat în vreo breaslă de constructori operativi cu influență și mai sus, în imperiu.

Despre kitsch, astăzi, nu mai discutăm, pentru că pop-culture și postmodernismul l-au adus în cetate și Opera aperta (U. Eco) a făcut ca, de prea multe deschideri, edificiul operei să colapseze. O dovadă: din ediția recentă a Numelui Trandafirului au fost scoase citatele în latină, incomprehensibile astăzi, se pare. Întîlnirea dintre cultura înaltă și cea zisă populară s-a produs și altitudinea s-a lăsat, ca sufleul.

A nu se confunda cu cultura rurală, de la noi, unde caracterul popular era atribuit ideologic și care, în realitate, nu a supraviețuit colectivizării și depopulării satelor, dovada fiind că, după 1989, prea puțină arhitectură rurală a supraviețuit în forme noi. Dimpotrivă, bisericile vechi au fost lăsate pradă derelicției, pînă cînd, ca în Maramureș și Oaș, au fost înlocuite cu totul, prin abandon. Dar acolo, în nord, nici casele nu s-au mai păstrat, decît ici-colo, ca muzeu al unei vieți dispărute. O simplă vizită la Certeze ne arată cu ce modele de prestigiu au fost înlocuite (https://adevarul.ro/stiri-locale/satu-mare/foto-certeze-cea-mai-frumoasa-si-bogata-comuna-1603329.html). Celălalt exemplu sînt localități cu arhitectura grupurilor rroma, care răsar peste tot și se schimbă, de la o generație la alta.

Arhitectura „snobiliară”. Aceste împrumuturi, aduse într-un loc și într-o cultură diferite, puiesc palate bizare și ucid precedentele arhitecturi de prestigiu și ne vorbesc și despre snobism. Cezar Radu, profesorul nostru mai sus invocat, credea că o primă generație, expusă acestor șocuri culturale pe care nu le poate asimila, le imită totuși, fie și în forme caricaturizate; dar generația următoare, care se va naște și va primi de la început cultura superioară, are șansa de a i se acomoda în chip natural. Pe cînd ne spunea acele lucruri, nici noi, nici profesorul nostru nu știam ce ne așteaptă. Patruzeci de ani mai tîrziu, cred că a crescut în medie nivelul cultural al celor cu bani și asta se reflectă în calitatea arhitecturii private (peri)urbane de la noi. Dar, dacă e să judecăm după podcast-ul din care am împrumutat titlul, încă există teren de acțiune pentru snobismul kitsch, chiar și – sau mai ales – în tînăra generație...

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.

Credit foto: Wikimedia Commons