Portocală de la Bunica și boierie la discount

Bunica maternă avea cam vîrsta mea de azi, atunci cînd, într-o zi, mi-a dat pe farfurioară o portocală tăiată în rondele transversale, tăvălite prin zahăr tos, și mi-a spus că e „portocală boierească”. Oare de ce a recurs la această prezentare, în loc să decojească pur și simplu portocala? Sau chiar de ce nu m-a lăsat pe mine s-o fac? Eram deja mărișor și desfăceam portocale fără probleme. Și, apoi, de ce i-a adăugat zahăr? Și, mai ales, de ce i-a zis „boierească”? Acum cincizeci de ani nu m-am gîndit s-o întreb. Doar am luat portocala și am mîncat-o. Coaja se îndepărta ușor de pe fiecare rondea, îmbucăturile urmau fiecare sector de cerc, iar zahărul căzut în farfurie se îmbiba cu zeama scursă... Mi-a plăcut atît de mult, încît am încercat și eu să refac rețeta, peste ani, în amintirea Bunicii. Dar, desigur, nu am regăsit plăcerea celei dintîi „portocale boierești”.

Cu mintea mea de azi, încerc să deslușesc enigma boieriei din portocala bunicii. Portocalele erau rarități în epoca penuriei. Erau oricum fructe boierești, le găseai greu. Iar atunci cînd le găseai, erau un răsfăț, așa, ca de boieri. E posibil ca Bunica să fi recurs la un tertip culinar. Dacă nimerise un lot de portocale foarte acre și trebuia să le dreagă suplimentar din zahăr? Sau dacă portocala aceea anume fusese stricată și, după ce a tăiat-o ca să-i îndepărteze buba, a secționat-o în rondele, creînd iluzia ingenioasă a unui amuse-bouche? Sau dacă îmi preparase cu bună știință un amuse-bouche sucré? Cine știe, poate că, în lipsă temporară de prăjituri, mi-a improvizat un desert simplu, cu doar două ingrediente, dar cu un plating îmbietor și cu un nume pompos.

Au trecut decenii întregi pînă cînd, la un tîrg de mici producători de după 2000, am văzut la un stand niște așa-zise „plăcinte boierești”. Da, erau un pic mai înfoiate și mai bogate în umplutură decît alte plăcinte. Poate chiar urmau vreo rețetă zisă boierească. Nu am stat să analizez și am luat din toate sorturile: cu brînză dulce și stafide, cu telemea și iaurt, cu carne și ceapă călită... Am cumpărat în amintirea Bunicii și a șiretlicului ei retoric. Epitetul boieresc îmi readucea în minte sinestezia aceea plăcută a micilor sori portocalii, care mi se desfăceau între degete, zahărul crănțănit între dinți, buzele și bărbia lipicioase... Boieria pentru mine era o pată oranj într-o copilărie cu tonuri de gri.

Între timp s-au mai petrecut cîteva evenimente care merită pomenite. Ca publicitar, am participat prin 1998-1999 la lansarea Untdelemnului de la Bunica, cel pe care aveam să-l definesc mai tîrziu ca primul tradițio-brand românesc. Categorisirea asta am făcut-o în timpul doctoratului călăuzit de regretatul profesor Vintilă Mihăilescu (pe care cititorii revistei de față și-l amintesc ca semnatar al rubricii „Socio-haihui“). Atunci, cu vreo cincisprezece ani în urmă, am luat la cercetat produsele din comerț care se revendicau de la tradiții culinare: ca la mama, ca la țară, ca la unchieșu cel hîtru din cătunul de peste deal etc. Am făcut interviuri cu gospodinele în fața rafturilor de supermarket, cu publicitarii din agenții (o parte foști colegi de-ai mei), cu strategii campaniilor tradiționalist-autohtoniste (dintre care unul îmi mărturisea grav că fusese inspirat de teoriile lui Eliade)... Poate că mi-au scăpat cîteva tradițio-brand-uri. Dar știu că încă nu venise moda produselor „boierești”. Văzusem scris pe eticheta unui borcan de zacuscă „Să ai poftă, Boierule!” lîngă desenul unui mustăcios bonom cu calpac și caftan, dar nu i-am dat atenție. De asemenea, îmi aminteam de spotul publicitar din anii ʼ90 la vodca Boero, în care un chefliu cînta pe măsură de vals: „Boero, Boero să curgă mereu”... Să fi fost doar o părere a mea aceea că, în intonația acelui corifeu bahic, Boero suna cumva ca Boieru?

Prima evocare netă și de netăgăduit a boieriei am înregistrat-o – și am scris despre ea în teza doctorală (publicată în volumul Tradiții la superofertă, Editura Cartier, 2015) – într-o campanie la pateul Scandia, lansată în 2011. Spoturile TV arătau cum un boier se întorcea la conac conducîndu-și singur automobilul de epocă și era întîmpinat de o întreagă liotă de servitori și argați. Doar că, fire de gourmet și viveur, boierul interbelic își pregătea singur pateul de gîscă, fazan sau curcan, asistat minimal de o bucătăreasă. Regretatul Șerban Ionescu, în rolul protagonistului, recita un fel de rețetă „boierească”, pe bază de „ficăcior”, „rumineală îmbrăcată în smîntînică”, „cepe aurite”, „bulgări de sare”, „cimbrișor și usturoi tînăr”. Vocea apetisantă a anunțătorului plusa cu „bucătărie de conac” și „bunătăți românești cu dichis”. La vremea aceea, oamenii din branșă au aplaudat rebranding-ul producătorului sibian și noua campanie, care înlocuia spoturile bucolice, ca pentru „Cîntarea României“, filmate prin 2000 la Muzeul Astra, cu dansatori folclorici apretați la dungă, țesătoare și pălărieri din Mărginime, a căror apariție în cadru nu se lega decît anevoie de secvențele finale cu pateu scos din conservă și întins pe pîine. Atunci era la modă expresia „cu dichis”. Acum e la modă boieria. Iar boieria de supermarket pare să fie un cumul de topoi tradiționaliști. Ce mi-erau simularea și simulacrul din tradițio-brand-urile de pînă acum – să vezi de acum încolo, boierule! Iacă, de pildă, brand-ul Hanul Boieresc, al cărui atribut de comunicare este „memoria gustului”. Hanul este asociat îndeobște cu drumeții și – alelei! – cu haiducii, la rîndul lor agenți fantasmatici ai nostalgiilor culinare. Dar, hai, fie și un han boieresc, oricum e totul o ficțiune. Numele Hanul Boieresc aparține unei game de produse ale unui discounter: un lanț de supermarket-uri cu prețuri mici. Un fel de boierie mai la reducere, așa. Mai ales că de cele mai multe ori apare în spoturi la promoții de sezon.

Iată boieria întrebuințată retoric ca să dea un panaș retail-ului economicos, de criză (ca să nu zic de sărăcie), așa cum tradiționalismul culinar e operat îndeobște ca să camufleze caracterul industrial al produselor. Boierul nu trage la han, nici nu cumpără de la discount, dar așa e convenția. Nici bunica nu face untdelemn în casă, lucru de care sînt conștienți de un sfert de secol toți cumpărătorii uleiului cu acest nume. Dar bunicile noastre, care au apucat decenii de foamete, prigoană și penurie, ne-au învățat că, presărînd un pic de zahăr, poți uneori gusta boieria.

Florin Dumitrescu este scriitor și antropolog.

Credit foto: Wikimedia Commons