„Pentru a înțelege realitatea, trebuie să ținem cont de faptul că ea este o rețea de relații, de informații reciproce, care țese lumea. În fond, despre asta vorbim mereu. De pildă, noi îmbucătățim realitatea înconjurătoare în obiecte. Dar realitatea nu e alcătuită din obiecte discrete, ci e un flux variabil. În aceasta variabilitate, stabilim limite care ne permit să vorbim despre realitate. Să ne gîndim la valurile oceanului. Unde se sfîrșește un val? Unde începe el? Cine poate s-o spună? Și totuși, valurile sînt reale. Să ne gîndim la munți. Unde începe un munte? Unde se sfîrșește? Cît continuă sub pămînt? Sînt întrebări fără sens fiindcă un val sau un munte nu sînt obiecte în sine, sînt moduri ale noastre de a împărți lumea pentru a putea vorbi mai ușor despre ea. Limitele lor sînt arbitrare, convenționale, convenabile. Sînt moduri de organizare a informației de care dispunem, sau, mai bine zis, forme de informație de care dispunem.
Dar, dacă ne gîndim bine, același lucru e valabil pentru fiecare obiect, chiar și pentru un sistem viu. De aceea nu prea are sens să ne întrebăm dacă unghia tăiată pe jumătate face încă parte din mine sau nu; dacă părul pe care-l lasă pe divan pisica face încă parte din ea sau nu; sau atunci cînd se naște un copil: un copil începe să trăiască în ziua cînd un bărbat și o femeie se gîndesc la el pentru prima dată, sau cînd în el se formează prima imagine de sine, sau cînd respiră pentru prima dată, sau cînd își recunoaște numele, sau cînd se aplică orice altă convenție: toate sînt utile, dar absolut arbitrare. Sînt moduri de a gîndi și de a ne orienta în complexitate.
Un sistem viu e un sistem care se re-formează permanent, rămînînd asemănător cu sine, interacționînd neîncetat cu lumea exterioară. Dintre aceste sisteme nu subzistă decît acelea care reușesc s-o facă mai eficient, deci în sistemele existente se manifesta proprietățile care le-au făcut să subziste, care se definesc drept cele care fac subzistența posibilă. De aceea sînt sistemele vii interpretabile în termeni de intenționalitate, de finalitate – și așa le și interpretăm.
Finalitatea în lumea biologică – iar aceasta e enorma descoperire a lui Darwin – este expresia sau – ceea ce e același lucru – numele pe care-l dăm rezultatului selecției de forme complexe eficiente în asigurarea subzistenței. Dar modul cel mai eficient pentru a subzista într-un mediu este de a gestiona bine corelațiile cu mediul exterior, adică informația asupra acestuia: de a ști să adunăm, să înmagazinăm, să transmitem și să prelucrăm informația. De aceea există ADN, sistemele imunitare, organele de simț, sistemele nervoase, creierele complexe, limbajele, cărțile, Biblioteca din Alexandria, computerele și Wikipedia: pentru a maximiza eficiența gestionării informațiilor. Adică a corelațiilor ce favorizează supraviețuirea.
Statuia pe care Aristotel o vede într-un bloc de marmură există, e reală, și este ceva mai mult decît blocul de marmură, dar nu e ceva care se sfîrșește în statuia însăși: e un lucru care constă în interacțiunea dintre creierul lui Aristotel, sau al nostru, și blocul de marmură. E un lucru care ține de informația pe care blocul de marmură o furnizează despre ceva și care e semnificativă pentru Aristotel și pentru noi. E un lucru foarte complex care se leagă de un discobol, de Fidias, de Aristotel și de blocul de marmură, și constă în dispoziția corelată a atomilor statuii și în corelațiile dintre aceștia și nenumărați alții din mintea lui Aristotel și din a noastră. Toate ne vorbesc despre discobol, așa cum bila albă din mîna ta îți poate spune că și cea din mîna mea e albă. Sîntem structuri care au fost selecționate pentru a gestiona cît mai bine (cît mai bine în scopul subzistenței) exact acest lucru: informația.”
(fragment din Realitatea nu e ceea ce pare – structura fundamentală a lucrurilor, traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, 2022)
