Sentimentul central-european al ființei la Porțile Orientului

Nouă, la Sibiu, ne place să ne credem mai central-europeni decît restul românilor. Cultivăm ceea ce Claudiu Crăciun numea, într-o discuție de acum cîțiva ani, „sentimentul central-european al ființei”. Cu voia lui, preiau sintagma, pentru că descrie foarte bine un complex de superioritate care îi chinuie pe mulți transilvăneni, nu doar pe sibieni. La Cluj și în diverse burguri transilvănene cu trend demografic negativ, sentimentul este uneori chiar mai intens.

Firește, nu putem nega moștenirea imperială a Transilvaniei sau, mai precis, pe cea inter-imperială, ca să folosesc perspectiva propusă de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă în strașnica lor carte Creolizing the Modern: Transylvania across Empires (2022), tradusă în limba română sub titlul Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor (Editura ULBS, 2024). Numai că această moștenire este mai complicată decît povestea confortabilă despre apartenența noastră la o lume central-europeană mai civilizată și mai occidentală. Tot moștenire istorică sînt secolele de suzeranitate otomană, interferențele dintre imperii și lunga istorie a mobilității dinspre și înspre celelalte regiuni ale României de astăzi. Iar moștenirile inter-imperiale nu înseamnă doar circulația oamenilor, a mărfurilor și a ideilor, ci și conflicte, dominație, dislocări de populații, asimilări și ierarhii etnice, confesionale și sociale, unele cu pronunțate tușe rasiale. Istoria romilor, inclusiv secolele de sclavie din Moldova și Țara Românească și discriminările care au continuat după emancipare, cea a comunităților evreiești, marcate de mobilități, integrări, excluderi și violențele devastatoare ale secolului XX, ori cea a țipțerilor stabiliți în Maramureș în contextul exploatării pădurilor fac parte din acest trecut complex. La fel și politicile succesive de maghiarizare și românizare, desfășurate în contexte politice diferite, dar legate de proiecte de omogenizare națională. Fără toate aceste populații, experiențe și mobilități, nici Sibiul nostru, cu toată moștenirea lui săsească evidentă, nu ar arăta și nu ar funcționa astăzi așa cum o face.

La fel, moștenirea maghiară a Transilvaniei nu se reduce la aristocrație, castele, conace și alte repere ale unei lumi privilegiate. Ea cuprinde și istoriile țăranilor, meșteșugarilor, muncitorilor și ale tuturor celorlalte categorii sociale maghiare, ale căror experiențe de muncă, exploatare, sărăcie, mobilitate și emancipare s-au intersectat și au fost, nu de puține ori, asemănătoare cu cele ale românilor, sașilor și altor populații ale imperiului. Istoria Transilvaniei nu este doar istoria elitelor sale, a instituțiilor și a monumentelor pe care ni le-au lăsat, ci și a oamenilor care au muncit pămîntul, au ridicat clădirile, au populat tîrgurile și orașele și au participat, în cele mai diverse forme, la modelarea acestei lumi. Aceste experiențe comune nu au anulat diferențele de statut, privilegiile și inegalitățile etnice, iar solidaritățile de clasă au coexistat cu conflictele naționale și competițiile economice și culturale. Tocmai de aceea, toate aceste moșteniri merită cunoscute, asumate și valorizate, nu doar cele care se pretează mai ușor la reprezentări prestigioase ale trecutului.

Celelalte regiuni ale țării sînt adesea catalogate drept mai balcanice, mai orientale, mai puțin europene. Ca și cum ponderea mai mare a moștenirii otomane și țariste în istoria lor, în comparație cu cea habsburgică, le-ar plasa automat pe o treaptă inferioară a civilizației. Ca și cum apartenența la un imperiu sau altul ar conferi, retrospectiv și ereditar, grade diferite de europenitate. Și baiul nu este că sesizăm diferențe culturale și materiale reale, arhitectura fiind probabil cel mai vizibil exemplu. Cornel Ban arată, într-un studiu publicat recent în volumul Building Citizenship in Central and Eastern Europe, 1848-1939 (2026, coordonat de Sorin Radu, Constantin Iordachi, Ovidiu Buruiană și Andrei Florin Sora), că țăranii români din Transilvania au avut, după 1848, condiții de trai în general mai bune decît cei din Principate și, ulterior, din Vechiul Regat. Mai mult, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, exploatarea țărănimii din Regat era mai intensă, într-un stat național aflat în plin proces de construire și omogenizare. Un stat care ridica țăranul la rangul de fundament al națiunii, dar își realiza modernizarea economică și instituțională în bună măsură pe seama lui. Diferențele acestea trebuie explicate istoric, prin raporturi de proprietate, regimuri de muncă și relații de putere, nu transformate în ierarhii culturale și morale, cu noi înșine, firește, în vîrful scării civilizației.

Și aici ajungem la o altă componentă fundamentală a moștenirii noastre: mobilitatea muncii țărănești și proletarizarea ruralului. Țăranii au fost pretutindeni folosiți ca forță de muncă, dar și disprețuiți atunci cînd nu au mai stat cuminți la locul lor. Industrializarea, migrațiile sezoniere, navetismul și mobilitatea masivă din perioada socialistă au modelat lumea socială și culturală a Transilvaniei la fel de profund ca moștenirile imperiale atît de des invocate. De altfel, aceste procese nu au început odată cu socialismul, iar istoria muncii și a mobilității este parte integrantă a istoriei imperiale și postimperiale a regiunii. Orașele noastre au crescut și s-au transformat prin munca oamenilor veniți din satele apropiate, dar și a numeroșilor moldoveni și olteni aduși de diferitele valuri ale industrializării. Prezența lor și a urmașilor lor este cît se poate de importantă și astăzi, alimentată în continuare de mobilitatea pentru studii, muncă și cariere profesionale, inclusiv în domeniile intelectuale, academice și culturale. Fără acești oameni, Sibiul, Clujul și multe alte orașe transilvănene ar fi astăzi cu totul altceva.

Eu locuiesc lîngă Piața Cibin și mi se pare că puține locuri din Sibiu ilustrează mai bine importanța conexiunilor economice și sociale cu Oltenia și cu alte regiuni ale țării. Dincolo de produsele agricole care circulă, de oamenii care vînd și cumpără și de relațiile comerciale construite în timp, avem o întreagă geografie a muncii, producției și aprovizionării care leagă orașul de spații rurale aflate la zeci sau sute de kilometri. Aceste conexiuni structurează o parte a economiei locale, deși rareori își găsesc locul în reprezentările dominante despre identitatea Sibiului. Și nu este deloc o particularitate locală. Istoria multor orașe și piețe din Muntenia și Moldova ar fi, la rîndul ei, incompletă fără grădinarii bulgari, care au contribuit substanțial la dezvoltarea legumiculturii, la răspîndirea unor tehnici de cultivare și la diversificarea producției de legume. Mulți s-au stabilit aici, iar urmașii lor s-au integrat treptat în populația locală, pînă cînd această moștenire a devenit aproape invizibilă. Sînt istorii ale mobilității, muncii, asimilării și schimburilor culturale care au modelat profund societățile noastre, chiar dacă au lăsat mai puține monumente și însemne prestigioase decît lumea aristocratică cu ștaif occidental.

Numai că, pentru unii, această istorie continuă să pută a Orient, a Balcani, a înapoiere. Or, patrimoniul imperial, cu toate componentele sale săsești, maghiare, românești și de alte proveniențe, merită celebrat și valorizat împreună cu moștenirea socială și culturală a tuturor celor care au muncit și continuă să muncească în fabrici, pe șantiere, în universități, spitale, instituții culturale și în toate celelalte sectoare care fac posibilă viața urbană. Nu sînt istorii concurente, ci istorii care se intersectează, se suprapun și se completează, alcătuind împreună lumea în care trăim astăzi.

Țăranul este bun în registru folcloristic, ca purtător de tradiții, costum popular, obiceiuri și autenticitate. Devine mult mai puțin atrăgător cînd apare ca muncitor sezonier, navetist, proletar rural sau migrant, cu identități fluide, greu de încadrat în clișeele dominante despre sat și oraș, tradiție și modernitate. Îl celebrăm cînd rămîne în decorul folcloric și îl disprețuim cînd se mută în oraș, caută de lucru și devine „vinitură”. Uităm convenabil că mobilitatea, munca salariată și transformarea continuă a identităților sociale fac parte de multă vreme din istoria lumii țărănești și a descendenților ei, indiferent de apartenența etnică.

Or, „Orientul” nu este o lume izolată de Europa, ci parte a istoriei și imaginarului ei. Și totuși, încă sîntem teribil de avizi de auto-orientalizare. E fascinant să observi rostogolirea cu sîrg a unor clișee groase auto-orientalizante și auto-rasializante, la pachet cu multă scîrbă, rușine și dorință de delimitare de o populație considerată plină de tare. De la disprețul față de „balcanismul” altor conaționali la superioritatea afișată față de „vinituri”, ne construim respectabilitatea devalorizîndu-i pe cei de care vrem să ne delimităm.

Dar ce înseamnă, pînă la urmă, acest sentiment central-european al ființei? Un hibrid în care se topesc complexe de inferioritate și superioritate, nostalgii imperiale și aspirații sociale. Printre ingredientele sale se numără și un complex de iobag nostalgic după lumea conacelor și domeniilor pe care le slujea, unde era exploatat, poate uneori bătut și certat, dar unde își imaginează retrospectiv că era tratat cu mai multă blîndețe, poate chiar mai bine îmbrăcat și uneori școlit decît frații săi de neam și condiție socială de pe domeniile unor boieri de același neam. O nostalgie care amestecă avantajele materiale reale dobîndite de urmașii iobagilor după emancipare cu imaginea idealizată a conacelor și stăpînilor binevoitori. Aici apare mîndria subalternului care se identifică retrospectiv mai degrabă cu prestigiul stăpînului decît cu propria condiție socială. O dorință de a aparține lumii bune de altădată, asezonată cu aere de superioritate față de „vinituri” și cu mîndria de a locui printre fațade habsburgice. De parcă frumusețea centrului istoric s-ar transmite genetic locuitorilor săi.

Putem adăuga alte ingrediente, dar complexele de superioritate și inferioritate au, în linii mari, aceeași sursă: trecuturi și moșteniri insuficient procesate și asumate. Avem toate motivele să valorizăm patrimoniul imperial, cu arhitectura, instituțiile, culturile și tradițiile sale diverse, dar asta presupune să-i cunoaștem și istoria exploatării, a dominației etnice și a inegalităților. La fel cum presupune să recunoaștem contribuția tuturor categoriilor sociale și a generațiilor succesive de oameni care au modelat Transilvania, indiferent de limba vorbită, locul nașterii sau condiția socială. Problema nu este că ne revendicăm o moștenire central-europeană. Avem motive istorice să o facem. Problema apare cînd o folosim nu pentru a înțelege lumea din care venim, ci pentru a ne imagina mai buni decît alții. Cînd singurul mod în care reușim să ne simțim europeni este să-i declarăm pe alții inferiori, s-ar putea să avem de-a face cu o formă cît se poate de provincială de insecuritate identitară.

Valer Simion Cosma, istoric și antropolog, este în prezent director al Bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Autor al cărții Molitve, Cetanii și Afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX), Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024.

Credit foto Sibiu: Wikimedia Commons