Te iubesc. Te rog să mă scuzi

Zeii nu greșesc niciodată, superoamenii nici ei nu greșesc, greșesc doar cei slabi și cu defectul sensibilității. Mesajele mitologiei grecești le cunoaștem cu toții prea bine și multora dintre noi ne-au format gîndirea. Dacă sîntem din categoria celor sensibili, se adaugă sentimentul de inferioritate care afectează stima de sine și încrederea pe care o avem în noi, mai ales cînd ne întîlnim cu „zeii”, cu cei puternici care nu greșesc. Cu cei care manipulează psihologic, inducînd confuzia că sîntem responsabili nu doar de acțiunile noastre, dar și de consecințele acțiunilor lor (spre exemplu, „vezi ce mă faci să spun/fac”). Știu că vorbim din ce în ce mai des despre structurile narcisice, și cred că e un lucru tare bun că avem acces la informații psihologice, pentru a ne găsi răspunsuri referitoare la comportamentele oamenilor cu care interacționăm și care ne rănesc. Comportamentele noastre sînt reflexia gîndurilor noastre, care se formează din interacțiunea cu mediul în care am fost și sîntem, din accesarea informațiilor și științei. Gîndurile devin tipare cognitive și determină convingerile și certitudinile după care ne luăm și deciziile raționale, și pe cele iraționale.

Daniel Kahneman, laureat Nobel pentru studierea unor principii psihologice cu aplicabilitate economică, scria că oamenii nu sînt niciodată atît de iraționali ca atunci cînd își apără ideile favorite. Chiar dacă acestea nu sînt raționale, iluzia emoțional-cognitivă a lor îi face să meargă pînă în pînzele albe, astfel încît, dacă se mulează pe o structură de personalitate ostilă, dialogul nu se mai poate purta, ceea ce va duce la conflict, din care, dacă ești un om înțelept, te retragi și nu aștepți scuze pentru agresivitatea dialogului, îți vezi de drum. Dacă vrei cu orice preț să menții relația cu un asemenea om trebuie să accepți că aceasta se va desfășura fie în termenii acestuia, fie nu va exista. Unii oameni, dintr-o stimă de sine redusă și o încredere scăzută în propriile puteri, acceptă aceste relații dominante unde suferința e starea definitorie sau chiar sfîrșesc îmbolnăvindu-se.

A trăi lîngă persoane înalt conflictuale – care pot avea anumite tulburări de personalitate cum sînt structurile narcisice, borderline, antisociale, histrionice sau paranoide –, unde totul este despre ei și nevoile lor, alături de anumite trăsături de caracter perverse, este a trăi în tabloul unui om profund bolnav intern, care va manipula și va folosi confuzia psihologică de tip gaslighting, strivind pe cei din preajma lui. Ei pot fi extrem de seducători și mincinoși folosind o mască a falsei empatii pe care o proclamă ca fiind autentică, și chiar își vor cere scuze, dar acestea nu sînt sincere. Nu consideră că au greșit, doar vor spune ce trebuie spus pentru a-și menține privilegiile și a-și satisface nevoile proprii. Sînt genul de oameni care gîndesc: „Decît să admit adevărul, mai bine te fac să crezi că îți pierzi tu mintea”.

Alteori auzim scuze de tipul: „Îmi cer scuze, dar și tu...”, iar aici avem parte de lipsa sincerității și de o contorsionare a acesteia. O asemenea persoană nu-și cere de fapt scuze, ci manipulează dialogul pentru a se victimiza și a-l învinovăți pe cel pe care l-a rănit. Și aici ne vine în minte percepția colectivă despre cineva care este victima unui abuz, cînd nu sîntem capabili de o gîndire critică și de o igienă psihologică: și victima era, totuși, de vină cumva. A provocat agresorul, a mers seara tîrziu pe stradă, nu era îmbrăcată adecvat etc. Să nu ne amăgim, oricare dintre noi poate fi și călău, și victimă, adică cu toții greșim, nu există „doar ceilalți ne greșesc nouă, noi niciodată nu greșim altora”, dar depinde de onestitatea ce ne locuiește ca valoare intrinsecă, de iubirea simțită și de dorința de a păstra relația să fim dispuși să facem un pas în spate, să admitem că am greșit și să ne cerem scuze sincere – nu doar să le spunem, ci și să le internalizăm.

O categorie des întîlnită este a celor care își cer scuze, evită conflictul și își doresc să fie pe placul tuturor. Aceștia nu pot face față conflictelor, de obicei se lasă abuzați de cei din jur, fiind într-o stare de vigilență constantă. Sînt acei oameni care merg în vîrful picioarelor și care au frica respingerii și a pierderii adînc sădită în ei. Sînt structurile imature care funcționează din poziția de copil, mereu tresărind la tonul emoțional al celor din jur, trăind cu o frică permanentă de a nu fi lăsați singuri deoarece copiii nu își pot purta de grijă singuri. Ei nu se percep ca fiind adulți și capabili de a se proteja, sînt încă blocați în poziție de neajutorare. Cînd nivelul dezvoltării emoționale a unui om e scăzut, riscul este de a fi folosit de structurile narcisice (sînt, practic, victimele ideale pentru aceștia). Este dăunător să funcționeze așa, cu consecințe pentru sănătatea și deciziile vieții lor. Nu știm cum să fim maturi pentru că la rîndul nostru provenim din medii disfuncționale, unde am învățat modele comportamentale care ne-au asigurat supraviețuirea, nu calitatea vieții emoționale. De-abia acum începem la nivel social și individual să ne educăm psihologic, iar unii dintre noi, cu multă muncă terapeutică, se vor maturiza, alții vor rămîne să funcționeze întreaga viață așa. Nu toată lumea se salvează.

Atunci cînd ne cerem scuze ne asumăm responsabilitatea acțiunilor greșite și încercăm să reparăm relația. Prin scuze sincere reparăm încrederea deteriorată, arătînd că recunoaștem greșeala și dorim să o corectăm. A ne cere scuze este esențial în rezolvarea conflictelor, fiind o cale de a reduce tensiunea și de a ne reconcilia, iar din punct de vedere psihologic vom trăi un sentiment de eliberare și ușurare, reducînd sentimentele de vinovăție. Sînt oameni care nu își cer scuze din cauza unei mîndrii excesive, alții din motive date de tulburările de personalitate de care suferă, iar alții se tem de consecințe dacă vor admite greșeala. Vedem deseori pionii politici care nu admit cînd greșesc și mint cu nerușinare, susținînd cu o vehemență patologică negarea faptelor, chiar și cînd Justiția se pronunță și le dezvăluie minciuna.

Sînt situații cînd scuzele nu pot fi acceptate deoarece actul trădării sau răul făcut e prea mare, și este normal să fie așa. Se întîmplă cînd suferim din pricina unor greșeli iremediabile, cum ar fi trădările majore sau acțiunile care au un impact devastator și permanent asupra noastră, ori cînd dispare iubirea și prețuirea din relație. În astfel de situații, chiar și cele mai sincere scuze sînt insuficiente pentru a mai repara relația. Scuzele, prin natura lor complexă, sînt un instrument vital pentru menținerea și repararea relațiilor sociale și pentru sănătatea noastră psihologică. Înțelegerea modului corect de a formula și a primi scuze ne va îmbunătăți semnificativ calitatea interacțiunilor noastre zilnice și putem învăța cum să o facem, doar să vrem asta.

Merită reflectat asupra diferenței dintre scuze și iertare. Scuzele vin cu multă rușine internă, implică recunoașterea unei greșeli și corectarea acesteia, pe cînd iertarea este un proces intern al celui căruia i s-a greșit. Sînt persoane care nu pot acorda iertarea și care se răzbună pe cel care le-a greșit și astfel începe un război, în unele situații pe viață și pe moarte, o ranchiună și o ură devastatoare a ambilor, cu consecințe negative imense. Sînt și oameni care, deși nu acordă iertarea, aleg să accepte nedreptatea trăită și să meargă mai departe. Iertarea e un proces întreg de reflecție și necesită timp, dar și o capacitatea de introspecție deosebită, și nu înseamnă că atunci cînd iertăm și uităm. Aici îmi vine în minte o parabolă din cartea De ce nu vrem iertarea?, de Harriet Lerner, psiholog, despre doi călugări budiști care mergeau pe un drum și cărora le apare în cale o femeie extrem de ostilă și arogantă, care le cere să o treacă rîul. Cel bătrîn o ia în cîrcă și o trece, iar aceasta, în loc să-i mulțumească, pleacă sfidătoare. Cel tînăr, după un timp, îl întreabă pe cel bătrîn de ce a trecut-o pe femeia nepoliticoasă și lipsită de recunoștință. Acesta i-a răspuns: „Eu am pus-o jos după ce am trecut-o rîul, tu de ce o mai porți cu tine și acum?”.

Uneori, iertarea e despre a da drumul, a lăsa greșeala să aparțină trecutului, dar cred că, deși unele lucruri capătă cu timpul o patină și devin foarte îndepărtate, încît ne putem reconcilia cu foști parteneri, prieteni, asta nu înseamnă că mai putem fi într-o relație apropiată cu aceștia, ci doar putem fi cordiali, nu intimi. Sau nu. Uneori durerea care ni s-a produs e așa de mare, încît e în regulă să nu ne mai vorbim deloc. Cred că fiecare dintre noi trebuie să decidă singur și nimeni altcineva nu are dreptul să impună altcuiva iertarea, dar putem să revenim asupra unei decizii. E alegerea fiecăruia și nu putem înțelege acțiunea de reconciliere a cuiva decît dacă trăim în mintea celuilalt, lucru care nu e posibil, deci e necesar să dezvoltăm toleranța față de ceea ce considerăm a fi slăbiciunea altcuiva. Putem să fim alături de cineva și doar atît, iar dacă ne irită slăbiciunea celuilalt e în regulă să ne retragem și să ne vedem de propriul drum, decît să-l agresăm pe celălalt, dar și pe noi înșine, constant. 

O explicație a neuroștiintelor este necesară pentru o înțelegere de ansamblu despre cum suferința afectează creierul și corpul nostru. Cînd suferim, creierul activează circuitele emoționale asociate cu durerea și suferința, iar anumite structuri cerebrale devin active. Lipsa scuzelor agravează suferința menținînd starea de stres emoțional, generînd resentimente și anxietate, ambele fiind legate de starea de „luptă, îngheț sau fugă”, care este controlată de sistemul nervos autonom. Acest fapt va duce la eliberarea hormonilor de stres, cum ar fi adrenalina și cortizolul, care, pe termen lung, afectează sănătatea. Studiile neuroștiințifice arată că resentimentele și neiertarea cresc riscul de depresie și anxietate prin modificarea chimiei creierului, perturbînd echilibrul neurotransmițătorilor, cum ar fi serotonina și dopamina, care sînt responsabili cu starea de bine. Interesant este că oamenii care nu oferă scuze pot fi percepuți ca avînd un deficit de empatie. Din perspectivă neuroștiințifică, regiunile creierului asociate cu empatia, precum cortexul prefrontal și insula, sînt esențiale pentru a înțelege și a răspunde emoțiilor altora. Lipsa scuzelor poate implica o inhibare a acestor funcții neuronale, ducînd la suferință suplimentară pentru cel rănit.

Cred că acolo unde locuiește iubirea locuiesc și scuzele. Cînd sîntem dispuși să admitem că am greșit înseamnă că sîntem dispuși să păstrăm relația. Iar în relația unde ego-ul e dominant nu mai e iubire. Iertarea este o nouă naștere, e despre noi și mult mai puțin despre celălalt, în noi se face pace și liniște, se închid vocile războiului, se oprește tensiunea și, chiar dacă aduce singurătate, aceasta e mult mai sănătoasă decît relația conflictuală permanent, în care suferim constant și ne luptăm pentru a fi. Cred că normalizarea singurătății ar trebui să ia amploare și nu frica de aceasta. E mult mai rău și nesănătos a fi în relații în care nu ești iubit și respectat, a plăti prețul unei biologii alterate și al unei minți permanent vigilente, ale căror costuri vin, de obicei, printr-o boală prematură. Cînd iubești și ești iubit, scuzele sînt parte din funcționalitatea relației de zi cu zi. Nu există să nu ne greșim unii altora, diferența o face dorința de a avea acea relație și a-l prețui pe celălalt, pentru că acolo unde avem relații oneste sîntem mai sănătoși.

Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Aceiași noi. Cînd sensul viitorului e în trecutul nostru, Editura Humanitas, 2024.