Vara e un anotimp în care mi-e foarte greu să funcționez: sînt lichefiată, orice grad peste 28 mi se pare un scandal, la fel ca orice distracție și voioșie „la maxim” desfășurată în plin soare arzător și prezentată abundent la televizor. Dar funcționez. Pînă cînd fac greșeala să mă uit la știri: breaking-news-uri cu „valuri de caniculă” în trei județe din sud, „România se topește la propriu”, plăcerea diabolică – Doamne, iartă-mă! – cu care sînt anunțate codurile roșii, privirile care fixează camera cu îngrijorări sumbre, toate sînt de natură să îmi crească „disconfortul termic” pînă la fierbere. Nu spun că nu e cald. Caniculă, chiar. Dar e vară, așa că pot să-mi adun toate resursele de supraviețuire și de rezonabilitate, și să mă străduiesc să trec peste. Știrile despre căldurile de iad mă demobilizează, însă, cu totul.
Se exagerează. Exagerăm. Peste tot: televiziuni, rețele sociale, spectacole, locuri publice. Se spun, se scriu, se povestesc – cu același ton intens și aceleași culori țipătoare, în cuvinte din ce în ce mai dramatice, mai groase, mai apăsătoare – fleacuri sau tragedii, incidente minore sau accidente cu impact major, probleme globale sau cele ale unei comunități de bloc. Problema este că, prezentate toate la grămadă, cu „sunetul dat la maximum”, ajungi cu greu să mai discerni ce este cu adevărat esențial și ce nu, ce este de rezolvat prin efort național, planetar sau doar la nivel de grup școlar. Azi ți se prezintă pe prima pagină un accident teribil din cauza consumului de droguri, mîine prima pagină este confiscată de pijamalele președintelui, poimîine aștepți, totuși, cu sufletul la gură, instituții îngrijorate de dependența de droguri, dar ți se livrează doar apatie și îngrijorare plăpîndă. Știrea care ar fi trebuit să aibă efect mobilizator pare, la doar cîteva zile, o exagerare. O emoție. O dramă privată.
De ce exagerăm? De ce apelăm la manifestări apăsate, îngroșate, excesive? Ca să atragem atenția asupra noastră sau asupra unui proiect în care credem. Sau ca să facem bani. Nu e nimic neobișnuit pînă aici. E firesc să îți dorești să ieși în evidență. Să capeți contur propriu. Să apelezi la soluții ingenioase de a face reclamă unui produs, unei afaceri, unei izbînzi profesionale. Problema intervine atunci cînd efortul și calitățile proprii – inteligență, creativitate, educație, școală – sînt invers proporționale cu așteptările în privința recunoașterii: vrei să devii „cineva” rapid și, în loc să te ocupi de asta pe căi lungi și bătătorite, mănînci cît mai multe lalele, te fotografiezi pe lîngă linii de înaltă tensiune, înjuri ca la ușa cortului, te îmbraci cît mai dezbrăcat, rescrii istoria patriei, pui pe piață leacuri miraculoase și letale, scrii rețete de fericire, organizezi spectacole în care luminile și boxele pot avea ca efecte secundare stenturi la inima oricărui participant mai mare de 30 de ani, cumperi roabe de șampanie. Iar, la case mai mari, la televiziuni sau în portofoliile oamenilor de stat, inventezi știri sau sloganuri cu care mărești fierea și micșorezi creierul mulțimii, inventezi scandaluri și provoci iritări de platou, prezinți bîrfe ca fiind informații de ultimă oră și lași să curgă comentarii isterice și agramate, te joci cu viețile și emoțiile oamenilor care au nevoie de tine ca să supraviețuiască unui război, citezi cu litere mari cît ecranul dintr-un raport vechi, dar contondent, făcut de un mărunt funcționar etc.
Excesele au devenit normă. Ești hărțuit zi de zi de ele, de viteza cu care se dau de pămînt bunul-simț, normalitatea, logica, meritul, performanța autentică, cuviința, legile (ne)scrise ale comunității. De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu ele, mă gîndesc la părinți și educatori: e o bătălie dură pe care o au de dus, aceea de a dilua miracolul sau spaima produse de povești care distorsionează realitatea sau miza efortului sănătos.
În toată lumea asta bezmetică există, din fericire, excese tămăduitoare: de exemplu, o replică murmurată de obicei de voci tinere: „Noi doi, pentru totdeauna”. E o exagerare, desigur, dar care dă sens normalității, efortului, legilor (ne)scrise ale lumii.
Maria Iordănescu este psiholog.
Credit foto: Wikimedia Commons
