Pe un frig de iad, cu valuri de umezeală înghețată lovind Chicago dinspre Marile Lacuri, mă opresc în dreptul unei vitrine înalte, în care se află un singur manechin, fără chip. O siluetă alungită, exagerînd tot ce e linie și verticalitate, poartă un costum negru și o cămașă albă. Oak Street aliniază frumusețea scumpă și perfectă a luxului couture, însă nici unul dintre excesele vestimentare expuse nu are magnetismul acestui scut fără cusur, parcă turnat într-o arhitectură statuară, în proporții suprafirești. Nici o rochie nu ar putea atinge splendoarea sobră a țesăturii, închisă în milimetri preciși, înșiruiți în ordinea calmă a cusăturii abia vizibile. Costumul e obiect al dorinței pentru că e curat și simplu ca ea.
Tom Ford e un dandy a cărui operă a crescut organic, în mai multe etape și roluri. Probabil amprenta cea mai memorabilă o reprezintă „era Gucci”, intervalul 1994-2003, cînd a fost director de creație al brand-ului italian, aflat deja în suferință, alături de alte nume mari ce nu se mai regăseau în peisajul marcat de estetica grunge (numită, alternativ, și heroin-chic). Ford este el însuși un etalon de masculinitate clasică, suficient de conservator vestimentar cît să poată deveni suspect, încărcat pînă la refuz cu un appeal ambiguu, magnetizant. În 1995 expune, într-o colecție-reper, siluetele și armura urbană într-un moment estetic poziționat ferm împotriva opulenței și ostentației. Ford suprapune severitatea liniei, masculină și geometrizantă, unui spectru cromatic și unor țesături ce o transformă, conferindu-i atributele-hiperbolă ale feminității. Un costum de catifea roșie, ironic și desăvîrșit, e unul dintre Graal-urile colecției. Ford trezește Gucci din plictiseală de moarte și suficiență geriatrică, dar se expune pe sine doar cît să devină limpede că își formează un ecosistem propriu, în care își va decide singur limitele și libertățile. În interviuri devine vizibil procesul de atelier, modul în care o anumită prețiozitate intelectuală coboară o treaptă pentru a deveni artefact. Ascensiunea lui e consolidată în 2006, cînd lansează brand-ul omonim, iar maniera explicit sexuală a campaniilor publicitare pe care le creează ajunge la apogeu. Anii 2000 se deschid cu o imagine publicitară pentru parfumul Opium, al lui Yves Saint Laurent, creată de Ford: Sophie Dahl, goală, în sandale aurii, cu machiaj și bijuterii baroce, e întinsă arcuit într-o poziție ce nu poate sugera decît extazul erotic. În 2003, campaniile pentru Gucci sînt lansate doar cît să fie interzise. Logo-ul „G” apare pe pubisul unei femei încolțite de un bărbat tînăr ce-i trage în jos lenjeria (se pare că mișcarea infamă invocată de Trump peste un deceniu deja circula în imaginarul colectiv), într-o altă imagine o femeie stă culcată, întinsă pe genunchii lui, iar el ridică mîna să-i aplice o scurtă pedeapsă. Ford intuiește transferul sexualității în mainstream, e aproape „porn positive” avant la lettre. În 2014, gluma merge, aparent, prea departe: lansează pe site-ul oficial al casei de modă un pandantiv în formă de penis stilizat, amintind, inevitabil, de un crucifix.
Fantezia lui Ford devine însă cursivă în film. În 2009 regizează A Single Man (cu Colin Firth și Julianne Moore), despre care Roger Ebert a spus că e „over-designed”, lucrat prea atent, lustruit pînă la obsesie. Cu toată focalizarea pe suprafață, Ford sondează un adînc. Protagonistul, profesorul de literatură, se ține pe linia cursivă a zilelor printr-o suferință emoțională neîmblînzită. Detaliile vieții lui se desfac ca o expoziție de apariții, interioare și cadre atent curatoriate, pînă la artificial. Ford adaptează romanul lui Christopher Isherwood, însă își ține privirea atentă pe estetizarea unui travaliu interior – cel al doliului. Fluiditatea rolurilor de gen și ambiguizarea tensiunii sexuale amplifică senzația că bărbatul singur al lui Ford e, deopotrivă, singular.
Nocturnal animals (2016) este un noir ce speculează diferit tensiunea de cuplu și de gen, iar stilizarea e abundentă, ca un manifest. Filmul e aluziv și construit pentru a răspunde unei provocări ce transcende dualități și manierisme simplificate: contaminarea cu masculinitatea hiperestetizată ce definește mecanismul creativ al lui Ford se contopește aici cu fundalul artei. Filmul nu e subtil cînd se întreabă ce poate fi artă – singurătatea, violența, un scenariu-narațiune cu rol eliberator – și, indirect, își răspunde singur că arta vestimentară, moda, sînt parte din artă și o țin conectată la prezent.
Tom Ford s-a retras din jocul epuizant al reinventării și probabil se bucură de succesul pe care singur și l-a prevestit la mijlocul anilor ’80. Soțul său, cu care a fost împreună timp de 35 de ani, pînă la moartea acestuia, în 2021, a rîs cînd l-a auzit spunînd atunci: „În zece ani devin milionar și îmi voi prezenta colecțiile în toată Europa”.
Gabriela Glăvan este profesor univ. dr. la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă literatură comparată.
Credit foto Tom Ford: Wikimedia Commons
