Ne dorim stabilitate. Însă la ce ne raportăm? Trebuie să avem mereu un sistem de referință. Să nu uităm că și atunci cînd stăm în pat, de fapt ne mișcăm foarte-foarte repede. Și asta pentru că ne rotim odată cu Pămîntul atît în jurul axei sale (cu sute de metri pe secundă), cît și în jurul Soarelui cu aproape 30 de kilometri pe secundă. Și dacă nu am amețit la acest gînd, haideți să luăm în calcul faptul că galaxia noastră se rotește în jurul propriului centru într-un ciclu complet care durează circa 200 de milioane de ani tereștri, sistemul nostru solar fiind, în poziția sa periferică, parte a acestei deplasări. Iar galaxia se deplasează și ea permanent prin Univers, în fuga sa începută după Big Bang, acum aproape 14 miliarde de ani.
Stabilitate? Dacă ne alegem propria planetă ca sistem de referință, haideți să ne raportăm și la altceva. Mai precis la timp. La scara ciclurilor geologice, acolo unde timpul se măsoară cu milioanele de ani, totul este în permanentă mișcare. Plăcile tectonice, părți ale crustei terestre, sînt permanent puse în mișcare de către forțele uriașe care domină mantaua superioară, următorul înveliș al planetei. În unele cazuri acestea se crapă, apoi se rup, iar fragmentele rupte încep să se îndepărteze unele de altele. Așa încep să se formeze oceanele, iar acestea, la rîndul lor, încep să se adîncească și să se umple cu materie provenită din roci mai vechi, roase de vînturi și ploi sau cu resturi din activitatea vulcanică sau cea a formelor de viață.
Oceanele se extind, plăcile tectonice care le susțin se ciocnesc de altele, de regulă una o va încăleca pe cealaltă, care, la rîndul său, se va scufunda treptat în manta și va începe să se topească. Zonele de contact sînt marcate de vulcani, care trimit spre suprafață materia topită în adîncuri. În unele cazuri, treptat, încep să se formeze munții. Formațiunile geologice se mișcă permanent, atît pe orizontală, cît și pe verticală, uneori se ridică, alteori coboară. Iar munții se înalță prin mișcări uneori violente, prin erupții și manifestări vulcanice care nu sînt altceva decît rezultatul interacțiunii unor forțe greu de imaginat, în partea superficială a planetei. Odată înălțați, munții încep să fie tociți de vreme și de alte forțe ale naturii care le iau, bucată cu bucată, materialul din care sînt formați. Iar aceste procese durează pînă cînd munții tociți devin asemănători unor scuturi, aparent stabile, neafectate de cutremure sau de alte fenomene violente, un soi de stabilitate asemănătoare morții geologice. Așa să fie? Nici scuturile nu scapă de acțiunea timpului. Permanent în mișcare deasupra mantalei, pot ajunge să fie afectate din nou de falii, din nou se poate naște un ocean, iar ciclurile orogenice au un alt început. De mai multe ori în istoria planetei, uscatul a fost unit într-un megacontinent, înconjurat de un unic ocean planetar. Dar nimic nu a rămas la fel.
Stabilitate? Depinde și de scara timpului geologic la care ne referim. Pentru că și în acest domeniu vorbim despre o multitudine de unități de măsură. Pentru geofizicienii care supraveghează dinamica actuală a plăcilor tectonice, mișcările, verticale sau orizontale, sînt de ordinul milimetrilor sau centimetrilor în fiecare an. Cumulate, la scara milioanelor de ani, aceste distanțe devin însă impresionante. Pentru cei care judecă dinamica planetei la scară mare, la care un ciclu orogenic are cam 200 de milioane de ani, 10 milioane pot fi asimilate unei clipe. În multe tratate de specialitate ale celor care studiază istoria profundă a planetei, găsim exprimări care arată că unele zone „au evoluat constant pentru următoarele 5 milioane de ani”. Eu, geolog de plaje, care caut să înțeleg procesele care apar la contactul dintre continente și mări, în permanentă schimbare de la formarea planetei, văd schimbări radicale care apar și la nivel de ore, în timpul marilor furtuni, darămite la scara secolelor. Iar o structură geologică poate fi stabilă perioade lungi de timp, totul putîndu-se termina printr-un eveniment catastrofic, de tipul cutremurelor sau alunecărilor, în doar cîteva zeci de secunde.
Stabilitate? Dacă folosim Terra ca sistem de referință, cred că stabilă este doar schimbarea. Mai rapid sau mai lent, indiferent de scara cronologică, timpul le schimbă pe toate. Presupunînd, evident, că timpul există. Sînt și teorii care spun că de fapt timpul nu există, ci doar o succesiune de universuri paralele prin care ne mișcăm. Douglas Adams, care afirma că timpul este o iluzie, aducea ca argument volatilitatea timpului din week-end-uri (sau vacanțe).
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
