Cînd apare și cum se manifestă un mulo? Motivul „întoarcerii” morților printre cei vii este unul universal răspîndit. Cuprinde numeroase variante, răspîndite în timp și spațiu – o adevărată dimensiune universală, cu supraviețuiri în folclorul contemporan, după cum remarcă istoricul și antropologul francez Jean-Claude Schmitt în introducerea unui studiu cu privire la fenomenul „morților vii” în societatea europeană medievală (Schmitt, 1998). În acest caz, ce are special, de ce este atît de important să ne aplecăm asupra problematicii mulo, „vampirul țiganilor”, cu ghilimele, după cum îl numește unul dintre primii autori francezi care s-au ocupat sistematic de cultura și folclorul romilor (Clébert, 1961). Pentru că aici se manifestă diferența în materie de ritualitate mortuară, tensiunea între simbolismul universal al temei și specificul romilor, unele dintre ele avînd reverberații „asiatice” evidente. Ultimele, pe cît de seducătoare, pe atît de dificil și delicat de susținut.
Autorii care s-au ocupat de problema morții la romi au încercat să dea diferite chipuri și definiții mortului viu, strigoiului, vampirului, moroiului, vîrcolacului, mulo – iar noi, ca români, sîntem parcă puțin încurcați din pricina numeroaselor nume cu care ni le putem imagina. Îmi este greu să încerc o definiție a mulo-ului. Așa că am ales să fac un inventar al celor mai semnificative mențiuni ale unor autori de referință care s-au ocupat de istoria și antropologia romilor. „Mulo este un mort care revine printre cei vii, sub forma unui spirit supărător. Locuitor al lumii de dincolo, plină de spiritele rele ale morților, cu care mai bine e să nu ai de-a face” (Solet, 1982). „Mulo este vampirul țiganilor; se traduce mai exact prin cel-care-este-mort. E sufletul unui mort, un fenomen specific țigănesc. Cu toate acestea, țiganii nu se tem de fantomele gadge și nu au nici o reținere în a poposi într-un cimitir. Mulo este dublura morții. Casa lui este mormîntul – mormîntul celui decedat. Dar nu este dependent de corp; moartea îl eliberează și vagabondează după bunul său plac. Poate veni și pleca din mormînt. Mulo nu este cadavrul, este omul însuși, dublura sa” (Clébert, 1961). „Mulo este singura entitate cu adevărat malefică recunoscută de cosmologia țigănească; sînt spirite ale morții și adună în ele însele tot ceea ce ființa umană are mai rău și mai reprobabil. Sînt capabili să creeze legături emoționale între morți și vii, cu scopul de a-i distruge pe aceștia din urmă, mai întîi psihic, apoi și fizic, prin epuizare. O moarte lentă, caracterizată prin lipsa forței și a poftei de mîncare, inactivitate etc. Se pot manifesta singuri sau în grup” (Gropper, 1975). „Un corp astral, care păstrează aspectele negative ale corpului fizic și ale minții omenești, precum ura, invidia, răzbunarea. Poate fi un pericol pentru cei rămași în viață, cînd omul a murit de moarte violentă” (Grigore, 2001). „Mulo sînt strămoșii sau sufletele moarte ale tribului. Nu au o viață eternă; se întîmplă să hiberneze timp de ani întregi, pînă ce întîlnesc sufletul uneia dintre ultimele persoane pe care le-au cunoscut pe vremea cînd încă mai erau în viață. Astfel, se întorc pe pămînt. Romii nu știu însă să răspundă de ce și cum se întîmplă toate acestea” (Yoors, 1967). „Mulo este și spiritul mortului, și mortul în același timp. Nu este nici sufletul, nici dublura defunctului, nici spectru, ci o creatură ce nu poate fi sesizată, pipăită; nici aer, nici apă, nici nisip. Mulo nu are schelet, dar nu este nici moale, gelatinos. Părăsește adesea cimitirul, cînd se plictisește acolo, și începe să bîntuie prin împrejurimi. Face plimbări, cu gust de răzbunare, în familiile nomazilor. Ţiganii spun că nici măcar nu trebuie să te gîndești la mulo! Dacă o faci, se trezește, devine activ și începe să te caute cu aviditate” (Geneuil, 1999). „Mulo este spiritul morții, de culoare albă, are corpul moale și nu are oase. Aceste stafii trăiesc la fel ca și oamenii, fac mîncare, se pot chiar și căsători. Trăiesc în peșteri, prin cimitire. Uneori se mai întîmplă să fure fete din lumea celor vii. Le scot toate oasele din corp, pentru a se putea căsători cu ele. Mulo este descris de țigani ca fiind un fel de umbră a lunii. Şi doar în nopțile cu lună pot fi văzute umbre plutind pe deasupra cîmpurilor: acesta e un mulo! Noaptea încearcă să intre în interiorul celor care dorm adînc, profund. Victimele încep să răsufle greu, să opună rezistență, iar dacă persoana se trezește, mulo se răsucește în el însuși și apoi dispare. Un mulo poate trăi 30 de ani, după care dispare în Ţara Morții. Mulo nu poate fi zărit chiar de toată lumea. Cel mai adesea li se arată dușmanilor avuți în timpul vieții, sub forma unei ființe albe, cu aspect umanoid” (Sanarov, 1968).
Mult mai rezervat în ceea ce privește credința în mulo este François Jourda de Vaux de Foletier – pentru cei care știu mai puține despre romi, a fost unul dintre cei mai importanți și riguroși istorici francezi (dacă nu cumva cel mai important) care s-au ocupat de acest subiect. A scris foarte mult despre romi, iar unul dintre volumele sale importante, Le Monde des Tsiganes (1983), îmbină, cu o înaltă erudiție, istoria cu elemente soft de etnografie și etnologie roma. După moarte, sufletul poate lua o formă aproape „materială”, afirmă Vaux de Foletier: „Credința în mulo este universal răspîndită printre țigani – puțini dintre ei spun că nu s-au întîlnit, măcar o dată în viață, cu un mulo”. Numai că această credință nu le este proprie, ci a fost împrumutată (sublinierea mea) de-a lungul timpului de la populațiile creștine și musulmane din Balcani. El face apoi o descriere a practicilor folosite de ei pentru a se apăra de acești mulovampiri. În anii 1950-1960, istoricul francez a efectuat cercetări și în fosta Iugoslavie, unde a întîlnit „țigani experți în arta combaterii vampirilor. Erau atît de eficienți, încît cei care aveau nevoie de serviciile lor nici măcar nu se tocmeau cînd venea vorba de preț, fiind plătiți în bani sau în natură” (Vaux de Foletier, 1983). O altă viziune ce relativizează în parte problematica mulo îi aparține etnologului francez Patrick Williams. Într-o cercetare specifică, dedicată raportului special al manush-ilor din Franța cu moartea și rudele decedate, legat de inserția în societate, el afirmă că „prea multe întrebări inutile legate de mulo s-au ridicat de-a lungul vremii. Mulo este binevoitor sau răuvoitor? De ce? Este vizibil sau invizibil? Ia forma defunctului sau o altă formă? Este un gagiu sau un manush?” (Williams, 1993). Sînt „inutile” pentru că, din punctul de vedere al manush-ilor, un mort nu „revine”, el continuă să fie oricum prezent printre cei vii, doar că uneori o face într-un mod care nu poate fi controlat. Iar acest lucru se întîmplă în două situații: cînd nu a avut parte de o moarte bună, „liniștită” [motivul universal al morții bune versus moarte rea – nota mea] sau cînd cei vii, în special rudele apropiate, nu au fost suficient de respectuoși și atenți la obiceiurile funerare (ibidem: 24).
După cum menționam mai devreme, am observat eu însumi, pe teren, cît de puțin dispuși sînt romii să abordeze acest subiect. Se simte foarte clar că nu le face absolut nici o plăcere să discute aceste aspecte, iar cînd o fac sînt ezitanți și nesiguri. Nu am insistat niciodată prea mult. Cu toate acestea, am cules cîteva informații și m-am gîndit că ar fi păcat să nu le prezint acum, chiar dacă este vorba doar de niște frînturi. Pentru o bătrînă din zona Brăilei, spoitoriță, „mulo este un duh, un fel de spirit al omului mort. Nu e bine să vorbești despre el. Cei bătrîni mai cred în el, cei mai tineri au început să-și cam bată joc de el. Aduce multă suferință, mult necaz. Nu vreau să vorbesc”. Căldărarii suceveni cu care am vorbit în timpul pelerinajului de Sf. Ioan cel Nou (24 iunie) cred că „mulo este ca un strigoi cu carnea moale. Iese ca un abur din sicriu prin gaura aia pe care o facem noi la picioare; apoi, cînd ajunge iarăși pe pămînt, se face strigoi. Intră și iese cum vrea el, vreme de trei sau șase săptămîni. Toți credem în el, tineri și bătrîni”. „Nu are oase, nu are cap, nu are picioare și mîini, e ca un abur, dar nu e... cum să vă spun, e ca meduzele alea moi de la mare. Nu e bine să te pui cu el. Trebuie să te ferești. Trăiește mai mult prin cimitire, ascuns, prin găuri. Iese noaptea” (bărbat, circa 50 de ani, locație și neam neprecizat, intervievat la rînd pelerinaj Sfînta Parascheva, Iași, octombrie 2017). Un preot din județul Iași, care a slujit vreme îndelungată într-o parohie avînd un număr însemnat de căldărari, spunea: „Da, ei cred în strigoi. Cred în întoarcerea mortului. Fizică! Dar e o contradicție, pe undeva. Uitați, ei fac o gaură în sicriu, la picioarele mortului, pe acolo cred ei că iese sufletul și se plimbă nestingherit. Şi nici nu mai locuiesc în camera în care a murit cineva. Acest strigoi, acest duh rău ei cred că poate ciocăni noaptea la fereastră. Iată de ce lasă acolo, pe brîul casei sau pe pervaz, farfurii cu orez, grîu, sticle de vin, apă. Îmi spuneau că dimineața le-au găsit pe jumătate goale. «Nu ne credeți, Părințele, nu ne credeți... ia să veniți să vedeți», îmi ziceau. Au niște superstiții foarte puternice, mie aproape nu-mi vine să cred că niște oameni atît de inteligenți, cu un simț atît de ridicat al afacerilor pot să-și conducă viața după astfel de închipuiri”, îmi spunea uimit Părintele.
Nu toate morțile sînt identice. Este un adevăr vechi de cînd lumea: moartea poate surveni mai lent sau mai rapid, surprinzător sau accidental ori „natural”, ca în cazul persoanelor în vîrstă. Toate religiile și popoarele lumii, aproape fără excepție, acordă o importanță aparte modului în care se produce moartea și influenței acestuia asupra a ceea ce va urma. Ţine-mi Doamne umbletu’ / Pîn’ s-o duce sufletul, spune un vechi cîntec popular românesc care nu este altceva decît solicitarea sublimată a unei morți „ușoare”, demne. Evident că nici romii nu fac excepție de la această regulă. Cine are mai multe șanse de a se transforma într-un mort viu? Ioan Botiș, muzeograf din Baia Mare, autor cu o formație eclectică, prezintă în studiul său dedicat istoriei antropologice a morții o foarte interesantă tipologie a morții rele, care poate duce la transformări nedorite. „Morții necurați”, cum îi denumește acesta, sînt o constantă culturală, care trebuie semnalată ca atare. Este vorba de: femei care mor la naștere sau copii născuți prematur; sinucigași; cei care mor pe mare, înecații; cei care mor în chinuri (provocate de oameni sau de boală); cei predestinați din timpul vieții pentru o existență de vampir (cum ar fi cei născuți cu defecte sau cu semne – de pildă, căița, membrana care învelește capul unor nou-născuți); cei îngropați de vii; în cazul absenței riturilor funerare, al unora săvîrșite incomplet sau al nerespectării perioadei de doliu; vrăjitori și vrăjitoare; cei morți de moarte violentă sau subită; somnambuli; purtătorii de „duh rău” pe care preotul nu a reușit să-i „dezlege”; cei cărora li s-a furat umbra; cei care au avut mormîntul traversat (călcat) de un animal considerat impur sau malefic (Botiș, 2016).
Cînd apare un mulo în lumea celor vii? Cînd se rostește clar, apăsat, numele celui decedat. Majoritatea studiilor notează această interdicție cvasi-absolută, aproape un tabu. Vorbind de experiențele avute cu romii din Ungaria, o specialistă în etnologie notează: „Nu trebuie să pronunți niciodată numele unui mort, vorbind de acesta. Dar nici nu trebuie să-l vorbești de rău. Noțiunea de mulo este puternic tabuizată. Violarea acestui tabu devine încă și mai gravă dacă este însoțită de înjurături” (Erdos, 1959). Legat de rostirea (pronunțarea) numelui mortului, am găsit o neașteptată și interesantă referință privind încălcarea fortuită a regulilor: înregistrarea decesului și demersurile administrative care trebuie efectuate cu această ocazie provoacă o mare tulburare printre „gitanii” din Franța, deoarece numele mortului trebuie pronunțat des, scris pe hîrtie, pe monumentul funerar, comunicat preotului etc. „Această sarcină le displace profund gitanilor, deoarece sînt nevoiți să menționeze de fiecare dată memoria celui dispărut” (Dollé, 1970). Nici propriile mele experiențe de teren nu sînt diferite din acest punct de vedere. Într-o discuție cu un preot din județul Iași care a oficiat de-a lungul timpului mai multe înmormîntări printre romi, acesta mi-a mărturisit dificultatea resimțită de el și de colegii săi de breaslă în încercarea de a jongla cu pronunțarea numelui mortului în timpul slujbei de înmormîntare. „Da, nu le place deloc să pronunți numele mortului în clipele acelea. Doresc ca și preotul să respecte obiceiul. Am văzut că dacă dorești, ca preot, să porți o discuție așa, mai duhovnicească, cu ei după înmormîntare, pentru a liniști și încuraja, trebuie să le spui mereu așa, mai pe ocolite: Uite, vărul vostru, care tocmai a murit, era un om bun. Să nu cumva să spui vărul vostru, numele, cutare, era așa și pe dincolo! Pentru că familia te oprește, îi vezi cum se schimbă la față și-ți spun, la unison: «Părinte, nu, părinte! Nu-i mai zice numele, nu-l mai chema [sublinierea mea], că nu ne place nouă asta! Hai să vorbim despre altceva». Cînd vine vorba de slujba propriu-zisă, ca preot slujitor, cînd ajungi la rugăciunea de dezlegare, nu ai ce să faci și trebuie să pronunți, numele... clar și apăsat. Şi atunci, atenție, nu trebuie pomenit numele mortului uitîndu-te direct spre ei. Trebuie să arunci privirea oriunde în altă parte, dar nu spre cei vii prezenți la slujbă. E ca și cum ai lua un «ceva» de la mort și l-ai arunca spre ei. Nu le place deloc! Eu ridic privirea ușor, de jos în sus, ca și cum aș duce ceva-ul în ceruri. Am observat că sînt mai ușurați cînd fac acest gest”.
O altă specificitate roma în ceea ce privește apariția morților vii este legată, cred, de istoria și nomadismul lor – e vorba de evitarea călătoriilor pe timp de noapte. Zanko, un șef căldărar originar din Rusia (născut în 1888), povestește într-un volum de dialoguri realizat spre sfîrșitul tumultuoasei sale existențe despre pericolul reprezentat de călătoria pe timpul nopții: „Noi nu călătorim noaptea, de la apusul soarelui pînă la întîiul cîntat al cocoșilor. Soarele nu ne mai poate veghea și este ora răului, diavolului, adică a lui mulo. Atunci ei ies din găurile lor sau pe unde mai sînt ascunși, traversează drumurile toate, exercitînd acțiunea lor răuvoitoare, de teroare nocturnă. Preferăm să ne închidem în tabăra noastră”, afirmă Zanko. „La fel, călătoria trebuie evitată la ora amiezii, cînd soarele este drept pe cer [la chindie, momentul cînd umbra nu se vede – n. m.]. Atunci soarele este slăbit, apare diavolul amiezii, mulo profită și el” (Chatard, Zanko, 2017). Şi, mai adaugă bătrînul Zanko, interogat de neobositul preot catolic (cel care, mai cred eu, a mai adăugat în text, cu de la sine putere, anumite aspecte secularizante), „puțini tineri mai cred astăzi în aceste lucruri. Devin, prin necredința în mulo, un fel de gadge!” (ibidem: 66). Cu alte cuvinte, identitatea romă, în dimensiunea sa cea mai profundă, este legată și de viziunea specifică a transformării după moarte. În rest, ca și în alte societăți tradiționale, forma de existență atribuită morților depinde de felul în care s-a produs marea trecere, dacă moartea a fost bună sau rea.
(Fragment revăzut din volumul Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, Editura Polirom, 2019, dintr-un capitol mai larg dedicat antropologiei riturilor funerare roma. Din considerente legate de punerea în pagină și ușurința lecturii, am păstrat doar numele autorilor citați și anul de apariție al surselor.)
Mirel Bănică este cercetător științific ȋn cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, București, departamentul „Religie și Modernitate”. În acest moment pregătește un volum dedicat analizei avansului secularizării în societatea românească din 1990 pînă astăzi și efectelor acestui proces complex asupra vieții sociale, politice și economice.
.jpg)
