Povestea vampirilor nu își are originea în celebrul roman Dracula al lui Bram Stoker. În mitologia și credințele greco-romane pot fi identificați precursori, însă acestora le lipsește trăsătura esențială: aceea de a fi oameni declarați morți și îngropați, care își păstrează vitalitatea, se ridică din mormînt și se hrănesc cu sîngele celor vii, aducîndu-le boala și moartea.
Vampirul propriu-zis, mortul-viu, nu se regăsește în credințele grecilor și romanilor, întrucît aceștia nu își imaginau că morții ar putea reveni în lumea viilor cu învelișul lor corporal. Spiritele celor decedați erau concepute ca entități destrupate, lipsite de consistență materială, simple spectre sau fantome, a căror apariție, mai mult sau mai puțin înfricoșătoare, îi tulbura pe cei vii, dar nu le aducea moartea. În schimb, atacurile fizice erau puse pe seama altor categorii de ființe supranaturale malefice, de cele mai multe ori feminine, capabile să își schimbe forma: lamia, empousai, strigai la greci, lemures, larvae, strigae la romani. Acestea bîntuiau în timpul nopții, atacînd copiii mici, tinerii și femeile însărcinate, cărora la sorbeau sîngele.
Totuși, Antichitatea ne-a transmis două relatări stranii care conțin cîteva elemente ce anticipează scenariile întîlnite în poveștile ulterioare cu vampiri. Aceste cazuri sînt însă excepționale și au un caracter miraculos. Primul este cel descris de Phlegon din Tralles (secolul al II-lea d.Hr.), autorul unei cărți cu povești ciudate – paranormale, am zice noi astăzi. Philinnion, o tînără din Corint, moare și este înmormîntată, dar, după o jumătate de an, ea revine la casa părinților ei și intră în camera de oaspeți, unde era găzduit tînărul Machates, care nu știa că este moartă, petrecîndu-și nopțile alături de el și dispărînd în zori. O servitoare îi descoperă prezența și alertează părinții, care o surprind în cameră. Aceasta moare din nou după ce mărturisește că zeii i-au permis să revină pentru scurt timp, pentru a cunoaște dragostea. Deși fata nu îi face nici un rău, Machates se sinucide, șocat de cele întîmplate.
Mult mai norocos a fost tînărul Menippus, discipol al filozofului Apollonius din Tyana, care, în timp ce se plimba, a fost abordat de o femeie atrăgătoare care îl invită la ea acasă. Se îndrăgostește de misterioasa femeie și vrea să se căsătorească, dar este salvat de profesorul său. La ospățul de nuntă, acesta o demască: făptura se dovedește a fi o empousa, o creatură demonică periculoasă, care lua forma unei femei frumoase pentru a ademeni tinerii și a se hrăni cu carnea și sîngele lor: „Atunci, ea mărturisi că este o fantasmă, că-l storcea de plăceri pe Menippos ca să-i mistuie trupul, căci îi stătea în obicei să se hrănească cu trupuri frumoase și tinere, întrucît sîngele lor este curat și neamestecat”, relatează autorul grec Filostrat, în Viața lui Apollonius din Tyana (secolul al III-lea d.Hr). Aceste povestiri anticipează un accent central al imaginarului modern al vampirului, și anume asocierea cu erotismul.
Absența vampirilor în imaginarul greco-roman s-ar putea explica prin faptul că, pînă în Anchitatea tîrzie, practica funerară predominantă a fost incinerația. Astfel, revenirea trupului decedatului în lumea viilor și capacitatea fizică de a provoca rău erau improbabile. Imaginea vampirului ca ființă dependentă de sîngele victimelor pentru a-și prelungi existența post-mortem începe să se contureze în Evul Mediu, pe fundalul transformării practicilor funerare și al noilor reprezentări ale morții. Fantomele medievale dobîndesc o corporalitate palpabilă: se credea că pot fi atinse și că interacționează cu cei vii. În această epocă, în care moartea nu inspira teamă – după cum arăta istoricul francez Philippe Ariès –, morții coexistau cu cei vii. Defuncții care își făceau apariția nu erau neapărat înspăimîntători și răuvoitori, ci veneau pentru a cere rugăciuni și pomeni sau pentru a clarifica situații nerezolvate.
În imaginarul medieval, populat de spirite și ființe fantastice, vampirul ocupa un loc secundar și modest, iar frica de bîntuirile sale nu făcea parte din viața cotidiană a oamenilor. Cazurile de vampirism apar consemnate în cronicile vremii la rubrica întîmplări extraordinare (mirabilia), cum sînt cele relatate de călugărului anglo-saxon William din Newburgh în Historia Rerum Anglicarum. Acesta amintește, din auzite, patru cazuri de strigoi periculoși, calificați drept sanguisuga – „sugători de sînge” –, anihilați de localnici prin dezgroparea și arderea cadavrului. Unul dintre primele cazuri s-ar fi petrecut în anul 1196, la Buckingham. Se povestea că un mort se furișa noaptea în patul soției și îi ataca pe ceilalți membri ai familiei. La deschiderea mormîntului, cadavrul ar fi avut fața rumenă și sînge pe buze.
Dovezile arheologice din perioada medievală completează sursele scrise referitoare la vampiri. De exemplu, în mai multe cimitire anglo-saxone din secolele XI-XII au fost descoperite morminte atipice, în care scheletele prezintă urmele unor practici care pot fi interpretate ca modalități de neutralizare a vampirilor: incinerarea rămășițelor, detașarea capului, străpungerea inimii cu un piron de fier, plasarea unei seceri la gît, îngrămădirea de pietre deasupra cadavrului pentru a-l face incapabil să se miște. Morminte similare au fost descoperite în diverse zone din Europa. În Cehia, în apropiere de Praga (secolele XI-XII), 14 schelete aveau țepușe metalice în inimă; în Bulgaria, la Sozopol (secolul al XIV-lea), două schelete aveau înfipte în piept lame grele de plug; în Polonia, la Gliwice (secolul al XV-lea), au fost găsite schelete decapitate, iar exemplele ar putea continua. În secolul al XIX-lea, etnografii și folcloriști evidențiază continuitatea acestor practici de „destrigoire”.
Dacă în spațiul medieval occidental nu putem vorbi despre o tradiție puternică în ceea ce privește morții periculoși, cazurile consemnate făcînd parte mai degrabă din categoria curiozităților, zvonurilor locale și poveștilor mirabile, nu același lucru se poate spune despre Europa Centrală și de Sud-Est, unde cultura populară prezenta un complex de credințe despre transformarea unor persoane decedate în creaturi malefice, însoțite de practici menite să protejeze membrii comunității de revenirea lor. De exemplu, în spațiul românesc, strigoii/moroii sînt amintiți de autoritățile ecleziastice și laice, începînd cu secolul al XVII-lea. Mitropolitul Moldovei, Varlaam, în lucrarea teologică Șapte taine ale bisericii (1644), condamnă dezgroparea morților pentru a verifica semnele vampirismului, iar codul de legi din Muntenia, Îndreptarea legii (1652), pedepsește pe cei care „adună lemne, le dau foc și ard acel trup și-l fac să dispară cu desăvîrșire”.
Așa cum am menționat anterior, comunitățile din Europa apuseană nu trăiau cu frica față de morții ce se ridică din morminte pentru a suge sîngele celor vii, nu se apărau cu usturoi și nici nu aveau ritualurile asociate anihilării acestora: dezgroparea cadavrelor, împungerea inimii, arderea acesteia sau a întregului corp. În schimb, într-o vastă arie geografică – cuprinzînd regiuni sau provincii istorice intrate la începutul secolului al XVIII-lea în componența Imperiului Habsburgic, precum Serbia, Banat, Oltenia, Transilvania, Ungaria, Moravia, Boemia, Silezia, Galiția –, frica față de morții-vii, cărora li se atribuiau decese inexplicabile, avea o dimensiune colectivă, atingînd uneori intensități care o transformau în veritabile epidemii de panică, afectînd atît comunități locale, cît și zone mai întinse. Primele incidente cu vampiri, consemnate oficial, au avut loc în Silezia (1591) și Boemia (1618), iar în 1720 au fost raportate cazuri în nordul Ungariei și în Transilvania, la Brașov și Deva.
Datorită lui Bram Stoker, în cultura de masă occidentală, vampirii sînt strîns asociați cu figura istorică a lui Vlad Țepeș și cu Transilvania; însă, în realitate, această regiune a avut un rol marginal în geneza mitului modern al vampirului. În mica localitate Kisiljevo, de pe malul Dunării, în partea de nord a Serbiei, anexată de monarhia habsburgică după războiul austro-otoman din 1716-1718, a avut loc „cazul zero” din istoria modernă a vampirilor. Povestea spune că în anul 1725, imediat după ce a fost înmormîntat, defunctul Petar Blagojevici și-a vizitat noaptea soția pentru a-i cere pantofii și și-a ucis fiul, care refuzase să-i dea de mîncare, sorbindu-i sîngele. Alți nouă săteni, care au pretins că l-au visat pe Petar, au murit la scurtă vreme. Frica s-a răspîndit rapid, iar pentru a pune capăt incursiunilor, comunitatea, în frunte cu preotul local, a decis să dezgroape cadavrul, să-i înfigă un țăruș în inimă, apoi să-i taie capul și să-i ardă trupul.
Cazul a intrat rapid în atenția autorităților austriece, s-a trimis o comisie alcătuită din militari și medici, care a investigat cele petrecute. Raportul comisiei, expediat la Viena, conține prima atestare a cuvîntului „vampir”, provenind, probabil, dintr-un cuvînt vechi sud-slav, upir, care însemna „mort-viu”. Fragmentele cele mai înfricoșătoare din raport au fost publicate în ziarul Wienerisches Diarium, știrea fiind preluată de ziare din Germania, Franța și Anglia, stîrnind vîlvă în întreaga Europă.
Începînd de acum, cazurile anchetate de autorități încep să se înmulțească: în anul 1725, românii din satul bănățean Babșa ard cadavrul unui decedat bănuit de vampirism, iar în 1726, în orașul Lugoj au avut loc mai multe decese puse pe seama unui vampir. Dintre toate episoadele acestui val de „epidemie vampirică”, cel mai cunoscut – care a contribuit la consolidarea imaginii vampirului modern, prin largul ecou european pe care l-a avut – s-a petrecut într-alt sat sîrbesc, Medvedja, în anul 1731. În localitate și în împrejurimi se instalase panica generală, urmată de fuga populației, terorizată de o serie de decese fulgerătoare. Sosite la fața locului, autoritățile militare austriece au descoperit că povestea era mult mai veche, încă din 1727, cînd arnăutul albanez Pavle, stabilit în sat, a căzut din căruța cu fîn și și-a rupt gîtul. Acesta afirmase de mai multe ori că, după moarte, va deveni vampir, întrucît fusese mușcat de unul, pe vremea cînd se afla în armata otomană. Într-adevăr, după moartea lui Pavle mai multe decese sînt puse pe seama revenirii acestuia sub formă de vampir. Sătenii îl dezgroapă împreună cu victimele, constatînd că patru dintre acestea prezentau semnele vampirilor: corpuri neputrezite care chiar gemuseră atunci cînd au fost împunse în inimă. Cadavrele au fost arse, însă necazurile continuă: încă 17 oameni au murit, deoarece vampirii mușcaseră și oile, iar cei ce mîncau din carnea lor deveneau la rîndul lor vampiri. Cazul de la Medvedja adaugă o altă trăsătură distinctă a vampirului modern: acesta este contagios și își poate contamina victimele prin mușcătură, declanșînd un adevărat lanț de vampirizări.
Pe temeliile antice și medievale au fost așezate noi straturi culturale, ca urmare a descoperirii și asimilării de către occidentali a credințelor despre strigoi existente în Balcani și Europa de Est. Începînd cu secolul al XVIII-lea, vampiromania are un cîmp nelimitat de manifestare în imaginarul colectiv global. Teama de strigoi persistă. Vampirii nu sînt doar personaje din filme și romane. Se pare că în unele regiuni rurale ei mai trăiesc, chiar și în zilele noastre. În anul 2004, în satul Marotinul de Sus, județul Dolj, rudele au dezgropat cadavrul unui bărbat despre care credeau că a devenit strigoi, i-au scos inima, au ars-o și au băut cenușa.
Alexandru Ofrim este istoric. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
.jpg)
