Vampirii apar, într-o formă sau alta, prin mitologiile lumii din cele mai vechi timpuri, așa că originea acestor creaturi fantastice și extrem de comerciale (astăzi) se pierde în negura vremii. De pildă, mesopotamienii o aveau pe Lamastu sau Lamashtu, o zeiţă-demon care se hrănea cu oameni, pe Lilith care ucidea bebeluși o întîlnim în multe dintre textele evreiești, iar vechii greci o aveau pe Lamia care se hrănea cu sîngele copiilor ca să scape de un blestem. Însă în ultimii 1.000 de ani, legendele despre vampiri au fost mult îmbogățite prin contribuțiile culturilor est-europene, cei mai renumiți vampiri fiind upirul rus, vîrcolacul grecesc și strigoiul românesc.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, isteria vampirismului cuprinsese întreg estul Europei, oamenii relatau permanent despre prezenţa unor „vampiri”, iar autorităţile ajunseseră chiar să deshumeze morţii, pentru a-i identifica şi arde. Toată această nebunie a dus şi la realizarea unor studii academice despre vampiri, lucrări care l-au inspirat şi pe irlandezul Bram Stoker care a scris Dracula, plasînd acțiunea romanului în Transilvania din motive de marketing, pentru mai mult „exotism”. În realitate, noi, românii, n-am avut nici o treabă cu vampirii propriu-ziși, ci cu strigoii (sau moroii). De altfel, cuvîntul „vampir”, care e de origine slavă, a intrat în limba română relativ tîrziu, în secolul al XIX-lea, pe filieră franceză.
Dar să revenim la strigoiul nostru și să-i schițăm o scurtă caracterizare. Suflete năpăstuite care nu-și află odihna în timpul nopții, unii se nasc ca orice copil, dar la naștere au o tichie sau căiță pe cap pentru că mama, atunci cînd era însărcinată, a băut apă necurată în care și-a lăsat Dracul balele sau a ieșit noaptea cu capul gol. Strigoi se mai fac din copii nebotezați, din cei care au fost uciși de mama lor, dar și din toți copiii care „n-au fost crescuți cum trebuie”, din oameni care și-au vîndut sufletul Diavolului ori s-au sinucis, din morți lăsați singuri peste noapte și pe sub care a trecut o mîță, un șoarece sau un cîine. Cum îi poți recunoaște? Strigoii au șira spinării prelungită în formă de coadă și acoperită cu păr, mai pot avea picioare de cal, mîini păroase și o gură largă de căpcăun. Cînd sînt vii, deoache, mai ales cei cu sprîncenele îmbinate. Cînd sînt morți, fac diferite blestemății și sperie lumea, de aceea morților bănuiți că ar fi strigoi și că ar ieși noaptea din morminte, la chemarea Necuratului, li se înfige un par în sicriu, în cap sau în inimă sau se toarnă mujdei de usturoi pe gaura de lîngă cruce. De obicei, ies din morminte între cel dintîi și al treilea cîntat al cocoșului și dacă n-au cui face vreun rău se încaieră între ei și se bat ca orbeții, zicînd: „Dau, dau, dar nu tai!”. Cică strigoaicele ar fi cele mai rele – iau mana de la vite ori de la cîmpuri, iau roua de pe ierburi și opresc ploile, vin noaptea și vor să facă dragoste cu cei vii, iar după ce se iubește cu cineva, strigoaica îi suge sîngele și bărbatul acela găsește dimineața pe corpul lui o pată roșie și o împunsătură ca de ac.
Cînd oamenii bănuiesc că un mort ar fi strigoi caută prin cimitir să afle care mormînt e găurit sau care are pămîntul lăsat, ori duc acolo un armăsar negru (sau un cocoș negru) și unde acesta se oprește, acolo este strigoiul. Ca să poată să vină pe Pămînt și să se ocupe de treburile pe care i le dă de făcut Necuratul, strigoiul trebuie să se întărească, să prindă puteri. De aceea, suge sînge de om viu, de multe ori de la rudele apropiate care cu timpul se plîng de dureri de cap, slăbiciune, somn neliniștit, după care mor. Altora strigoiul le roade inima, ficatul ori rărunchii.
Strigoii își au și ei viața lor nocturnă, se adună într-un anumit loc, de obicei o casă părăsită sau prin cimitire, și își pun la cale treburile lor. Oamenii care în timpul vieții sînt strigoi se strîng atunci cînd e lună nouă la hotarul satului, după ce ies pe horn călare pe corciove, pe mături sau pe lopeți. Acolo, la hotar, se cotonogesc între ei și strigă: „Tai, ni, tai, tai, ni, tai!”. Bătălia începe atunci cînd un strigoi strigă „usturoi roșu” și încetează cînd altul strigă „usturoi alb” sau cînd cocoșii cîntă a treia oară. Spre Paști sau de Sfîntul Gheorghe, strigoaicele merg de se bat cu dracii la hotar. Fac un foc mare și joacă în jurul lui, iar dracii vin și nu le dau pace, dar strigoaicele îi împung cu țăpoiul sau le dau cu lopata în cap. Toată larma asta se aude pînă departe, cîinii și lupii urlă prelung și se ascund pe unde pot.
Așadar, strigoii noștri, deseori pomeniți în basmele, poveștile și chiar poeziile poporului român, se pare că sînt doar niște rude mai de la țară ale vampirilor, fără fițe arisocratice și cu apucături destul de grosolane, își petrec timpul bîntuindu-și rudele și păruindu-se între ei (cam exact ce făceau și cînd erau vii și ieșeau bine abțiguiți de la birtul satului).
(sursa: Marcel Olinescu, Mitologie românească)
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
